Dezbateri parlamentare

Doamna Violeta Tudorie:

"Sănătatea şi securitatea în muncă"

Securitatea, în opinia Academiei Române, înseamnă a fi la adăpost de orice pericol, protecţie sau apărare, iar sănătatea reprezintă starea unui organism în care funcţionarea tuturor organelor se face în mod normal şi regulat.

Preocupările statelor pentru crearea unui mediu de muncă sigur şi sănătos au crescut odată cu intensificarea eforturilor de dezvoltare economică, socială şi morală şi, cu certitudine, în funcţie de nivelul de civilizaţie atins, respectul pe care fiecare ţară l-a acordat drepturilor fundamentale ale omului, între care şi cel de protecţie în muncă.

Uniunea Europeană constituie organizaţia cea mai activă de integrare multisectorială a statelor semnatare ale tratatelor de constituire, în domeniile economic, social, politic, al drepturilor cetăţeneşti şi al relaţiilor externe.

Legislaţia de securitate şi sănătate în muncă este o componentă a sistemului naţional de reglementări, care stabileşte responsabilităţile instituţiilor implicate, cadrul de înfiinţare şi organizare a activităţii în domeniu şi asigură respectarea principiilor de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale. Caracteristica ei fundamentală este aceea că se află într-un proces de armonizare cu prevederile directivelor europene în domeniu.

Constituţia României, afirmând dreptul la protecţie socială, face referire şi la măsurile de securitate şi igienă a muncii, iar Codul muncii (Legea nr.53/2003) conţine prevederi juridice care, prin aplicarea lor, contribuie la apărarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor.

Directiva-cadru europeană privind securitatea şi sănătatea în muncă (Directiva 89/391/CEE), adoptată în 1989, a reprezentat un important instrument pentru îmbunătăţirea sănătăţii şi securităţii în muncă. Aceasta garantează cerinţele minime în materie de securitate şi sănătate în întreaga Europă, în timp ce statele membre au posibilitatea de a menţine sau de a stabili măsuri mai stricte.

În 1989, unele dispoziţii ale directivei-cadru au adus cu ele inovaţii considerabile, inclusiv următoarele: termenul de "mediu de lucru" a fost stabilit în conformitate cu Convenţia nr.155 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) şi defineşte o abordare modernă care ţine seama de siguranţa tehnică, precum şi de prevenirea generală a bolilor profesionale. Directiva vizează stabilirea unui nivel uniform de securitate şi sănătate în beneficiul tuturor lucrătorilor (singurele excepţii sunt lucrătorii casnici şi anumite servicii publice şi militare). Directiva obligă angajatorii să adopte măsurile preventive corespunzătoare pentru a spori securitatea şi sănătatea locului de muncă. Directiva introduce drept element-cheie principiul evaluării riscurilor şi defineşte elementele principale ale acestuia, spre exemplu, identificarea pericolului, participarea lucrătorilor, introducerea unor măsuri adecvate cu prioritatea eliminării riscului la sursă, documentarea şi reevaluarea periodică a pericolelor de la locul de muncă.

Noua obligaţie de a adopta măsuri preventive accentuează în mod implicit importanţa noilor forme de gestionare a securităţii şi sănătăţii ca parte a proceselor generale de gestionare.

Directiva trebuia transpusă în legislaţia naţională până la sfârşitul anului 1992, însă acest lucru s-a întâmplat abia în anul 2006, Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/2006. Repercusiunile transpunerii în sistemele juridice naţionale au variat de la un stat membru la altul. În unele state, directiva-cadru a avut consecinţe juridice considerabile ca urmare a unei legislaţii naţionale inadecvate, în timp ce în altele nu au fost necesare ajustări majore.

Începând cu anii ’80, îmbunătăţirea sănătăţii şi securităţii în muncă a devenit o prioritate pentru autorităţile europene. Prin legislaţia europeană au fost stabilite standarde de protecţie minimă a lucrătorilor, însă dispoziţiile adoptate nu trebuie să împiedice statele membre să menţină sau să introducă măsuri mai stricte cu privire la protecţia lucrătorilor. Carta drepturilor fundamentale consolidează importanţa acestei politici în cadrul legislaţiei europene. Parlamentul European a subliniat, adesea, necesitatea unei protecţii optime a sănătăţii şi securităţii lucrătorilor. Cu ocazia a numeroase rezoluţii, acesta a solicitat acoperirea tuturor aspectelor care au un impact direct sau indirect asupra bunăstării fizice sau mentale a lucrătorilor. Până în prezent, Parlamentul European a influenţat în mod semnificativ directivele de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă, Parlamentul a solicitat Comisiei să modifice directiva privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de agenţii biologici la locul de muncă (Directiva 2000/54/CE) cu scopul de a proteja lucrătorii din domeniul medical împotriva infecţiilor transmise prin sânge, din cauza rănilor provocate prin înţepare cu ace [rezoluţia din 6 iulie 2006, P6_TA (2006) 0305] şi să modifice directivele referitoare la afecţiunile musculo-scheletice.

Extinderea domeniului de aplicare al Directivei-cadru 89/391/CEE la grupurile de lucrători excluse, cum ar fi militarii, lucrătorii independenţi, personalul menajer şi lucrătorii la domiciliu reprezintă o altă cerere esenţială. Parlamentul solicită, de asemenea, o directivă care să stabilească standardele minime privind recunoaşterea bolilor profesionale. Parlamentul pledează, în repetate rânduri, pentru o mai bună punere în aplicare a directivelor existente.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, se va aplica procedura legislativă ordinară, însă caracteristicile procedurii de codecizie rămân neschimbate. În plus, Carta drepturilor fundamentale va deveni obligatorie din punct de vedere juridic, respectând principiul subsidiarităţii în conformitate cu dispoziţiile generale din Titlul VII al Cartei.