Dezbateri parlamentare

Doamna Monica Maria Iacob-Ridzi:

"Mineritul Văii Jiului, între iluzii şi deziluzii"

Realităţile prezentului, legate de evoluţia sau, mai degrabă, involuţia sectorului minier din Valea Jiului, regiunea pe care o reprezint în Parlament, mă determină să readuc în atenţia dumneavoastră situaţia în care se află minerii şi, în general, oamenii din acest important bazin carbonifer al ţării. O situaţie care, pe zi ce trece, capătă accente tot mai dramatice.

Situaţia este cu atât mai dramatică cu cât ea se produce pe fondul în care, în ultimii ani, Ministerul Economiei şi Departamentul pentru Energie au dat, în repetate rânduri, inclusiv la apelurile lansate de mine, asigurări că perspectivele sectorului minier şi termoenergetic din Valea Jiului se îndreaptă spre un făgaş de normalitate. Tot despre normalitate, ba chiar despre îmbunătăţirea perspectivelor din sectorul minier şi energetic al Văii Jiului, despre investiţii de zeci de milioane de euro venite din partea unor investitori din China, ca urmare a demersurilor făcute de primul ministru ori, mai departe, despre angajări în cadrul minelor viabile din Valea Jiului primim, constant, informaţii din partea Guvernului României. La fel ca oamenii din Colegiul meu, îmi doresc ca toate acestea să nu fie doar simple declaraţii politice sau, mai rău, iluzii.

În tot acest timp însă, constat, zi de zi, că realităţile din Valea Jiului sunt cu totul şi cu totul altele decât cele despre care, în mod atât de optimist, ne vorbeşte guvernul. Iar, în realitate, situaţia mineritului din Valea Jiului este una deosebit de gravă. De pildă, numai în această lună, peste 250 de mineri din Valea Jiului au fost concediaţi, iar procesul se pare că va mai continua. Între timp, s-a dovedit faptul că minerii rămaşi în structura Diviziei miniere din cadrul Complexului Energetic Hunedoara nu pot da, doar cu sapa şi lopata, cantitatea de cărbune necesară pentru funcţionarea la capacitatea programată a termocentralelor din judeţul Hunedoara. Trist este că, în loc să adopte măsuri care să conducă la eficientizarea muncii minerilor din Valea Jiului, la investiţii în retehnologizare şi echipare a minelor care dispun de cărbunele necesar pentru funcţionarea CEH, Departamentul pentru Energie dă "undă verde" Complexului Energetic Hunedoara pentru a demara procedurile privind achiziţia de cărbune din import. Nu pot să nu constat că o astfel de decizie vine nu doar în totală contradicţie cu promisiunile făcute de reprezentanţii puterii minerilor din Valea Jiului, ci şi ca o desconsiderare a eforturilor (deseori supraomeneşti) pe care le fac aceşti oameni bravi, şi anume, acela de a munci, în orice condiţii, pentru ca România să fie o ţară independentă din punct de vedere energetic.

Din păcate, ceea ce par să înţeleagă mult mai bine oamenii simpli, cum sunt minerii din Valea Jiului, par la fel de bine să nu înţeleagă sau, mai grav, să ignore, responsabilii de la Bucureşti. Contextul geopolitic de astăzi ne obligă să reconsiderăm strategia naţională în domeniul energiei, la fel cum procedează Germania, Polonia, Franţa, Marea Britanie şi celelalte state europene. În acest context, cred că este inadmisibil ca, în timp ce ţările din Europa acţionează pentru valorificarea la maximum a resurselor şi potenţialului energetic naţional, noi să stăm pe un munte de cărbune în Valea Jiului şi, cu toate acestea, să fim în situaţia de a importa cărbune. Similar, cred că este inadmisibil ca atunci când Germania, spre exemplu, vorbeşte astăzi despre redeschiderea minelor, noi să nu fim în stare să susţinem, la nivel european, oportunitatea continuării mineritului acolo unde el încă există, continuând în acelaşi timp, aş spune într-un mod iresponsabil, să ne închidem minele.

Sigur că şi în minerit, ca peste tot în economie, trebuie găsite soluţii pentru eliminarea pierderilor, soluţii pentru eficientizarea activităţii. Dar în acelaşi timp, cred că măcar pentru o zonă precum Valea Jiului, în care întreaga viaţă social-economică se învârte în jurul activităţii din minerit şi energie, în locul simplelor calcule aritmetice, balanţa economico-financiară trebuie să ţină cont şi de factorul social, de oamenii care trăiesc aici, oameni care din tată-n fiu nu ştiu să facă altceva mai bine decât să fie mineri, harnici şi devotaţi. În primul rând pentru aceşti oameni, dar în acelaşi timp pentru a conserva potenţialul energetic al României şi în următorii ani, cred că atât Guvernul României, cât şi Parlamentul, au datoria să facă nimic mai mult decât ceea ce au asumat în faţa acestor oameni.

Experienţa tristă a închiderii minelor ne-a demonstrat, la Aninoasa, în colegiul pe care-l reprezint eu în Parlament, ce se poate întâmpla cu o întreagă comunitate de oameni, cu un oraş întreg. Aninoasa este primul oraş din România care, la puţin timp după închiderea minei de cărbune, a ajuns în stare de insolvenţă, de sărăcie. Desigur, nu pot decât să salut decizia primului ministru de a scoate Aninoasa din faliment, acordând zilele trecute administraţiei locale sumele necesare pentru achitarea datoriilor. În acelaşi timp, vreau să avertizez asupra faptului că, prin continuarea procesului de închidere a minelor, la Petrila, la Vulcan, la Uricani sau în oricare alt oraş al Văii Jiului, fără a găsi între timp o alternativă care să asigure continuitatea economică a acestora, situaţia de la Aninoasa se poate repeta oriunde în Valea Jiului. Şi, vă întreb, poate primul ministru să ne garanteze că va rezolva, la infinit, această problemă doar cu banii din fondul de rezervă al Guvernului? Nu este oare mai simplu ca Guvernul să găsească acele soluţii - prin investiţii în retehnologizarea şi modernizarea minelor, în deschiderea de noi capacităţi de producţie ş.a.m.d. - care să conducă la exploatarea eficientă a cărbunelui, la independenţa energetică a ţării şi la crearea de locuri de muncă?

Toate aceste aspecte enumerate în declaraţia mea politică nu reprezintă nimic altceva decât ecoul frământărilor de astăzi ale oamenilor din Valea Jiului. Pentru ca ele să se facă auzite acolo unde trebuie, sunt chiar acum în Valea Jiului oameni care fac greva foamei pentru că vor să câştige, în mod demn, prin muncă, o pâine pentru ei şi pentru familiile lor. Sunt oameni care, atunci când ţara a avut nevoie de ei şi de munca lor, au răspuns întotdeauna prezent. Sunt oameni care, astăzi, nu cer nimic mai mult decât onorarea promisiunilor pe care guvernul şi clasa politică românească le-au asumat în faţa lor. Sunt oameni care nu pot fi hrăniţi cu iluzii. Pentru că, aşa cum am mai spus de la această tribună, în rândul bravilor mineri din Valea Jiului circulă o vorbă a cărei valoare e mai presus decât orice. Ei, minerii, exclamă atunci când îşi fac unii altora promisiuni: "un om, o vorbă"! Iar această sintagmă înseamnă pentru orice om cinstit, dar mai ales pentru minerii Văii Jiului, dacă nu literă de lege, atunci în mod categoric un cuvânt de onoare ce se cere a fi respectat cu stricteţe.

Vă invit să reflectaţi asupra acestor lucruri şi să acţionaţi ca atare.