Dezbateri parlamentare

Domnul Florin Gheorghe:

"Despre destinele frânte"

Românii nu sunt nici primul şi nici singurul popor care a trebuit să facă faţă unui fenomen puternic al emigraţiei, din cauza sărăciei provocată de restructurările economice. În cei douăzeci şi cinci de ani de la căderea comunismului, peste trei milioane de români au părăsit pământul natal în căutarea unui loc de muncă în străinătate, pentru a asigura minimum de subzistenţă pentru familiile lor lăsate acasă. Munca grea, de cele mai multe ori în condiţii inumane sau mizerabile, nu i-a împiedicat să meargă mai departe. În tot acest răstimp, guvernele de acasă nu au creat condiţiile pentru care românii să-şi găsească locuri de muncă la fel de bine plătite ca în Occident. Mai toate guvernele şi-au frecat bucuroase mâinile privind la transferurile financiare ale muncitorilor români către familiile lor.

Mi-am intitulat declaraţia politică "destine frânte", referindu-mă nu atât la românii care şi-au lăsat casa şi familia ca să câştige o pâine în mod cinstit, prin muncă, ci la ceea ce aceştia au lăsat acasă, la familiile lor, la copiii lor. Din anul 2003, de când românii nu au mai avut nevoie de viză pentru a merge în statele Uniunii, tot mai mulţi copii au rămas singuri acasă. Ştim şi ştiţi cu toţii că oricine i-ar îngriji pe aceşti copiii, bunici sau rude, oricâte eforturi s-ar depune pentru a le asigura condiţii de viaţă, mama şi tatăl nu pot fi substituiţi de nimic şi de nimeni.

Dacă ar fi un caz izolat sau doar câteva, poate că nu ar reprezenta o problemă asupra căreia să ne aplecăm toată atenţia. Numai că, mai ales în ultimii zece ani, numărul copiilor lăsaţi în grija altora a ajuns la cifre inimaginabile. Peste 70.000, spun unele autorităţi din domeniul protecţiei copilului, deşi chiar acestea recunosc că este dificil, dacă nu imposibil să faci o estimare reală şi corectă a copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, pentru că aceste situaţii nu se declară autorităţilor decât atunci când apar situaţii critice în îngrijirea copilului. Altfel spus, cei 70.000 sunt cu siguranţă peste 100.000.

Există nenumărate evaluări şi analize asupra evoluţiei demografice din ultimii ani, în care se trage un puternic semnal de alarmă asupra copiilor crescuţi fără părinţi. În rândul lor se află cele mai mari rate ale analfabetismului sau abandonului şcolar, în rândul lor se află cea mai puternică înclinaţie către devianţă socială, în rândul lor se nasc germenii unei populaţii tot mai puţin calificate, fără un viitor pentru piaţa muncii. Ei sunt destinele frânte ale României pentru îngrijirea cărora poate că nu am găsit cele mai bune soluţii.

Astfel, mă întreb şi vă întreb, dacă nu pentru copiii României construim România, atunci pentru cine? În mâinile cui ne pregătim să lăsăm una dintre cele mai frumoase şi mai bogate ţări din Europa?

Este de datoria noastră să subsumăm întreaga noastră activitate, fie că este vorba despre cea legislativă, fie că este vorba despre actul guvernării, politicilor orientate către viitor, politicilor orientate către copiii României. Am spus-o şi o mai spun: toţi copiii trebuie să meargă la şcoală, toţi copiii trebuie să aibă şanse egale, indiferent de statutul social al părinţilor, de etnie sau dacă provin din mediul rural. Datoria noastră este de a construi o Românie pentru ei, iar pentru părinţii lor să le creăm condiţiile pentru a se întoarce în ţară.