Dezbateri parlamentare

Domnul Silviu Nicu Macovei:

"Revoluţia din 1989 este departe, dar nu suficient"

În 1989 eram abia ieşit din braţele copilăriei şi începeam să privesc viaţa cu ochii din ce în ce mai larg deschişi. Evident, la fel ca toţi copiii, fusesem şoim al patriei şi eram mândru de cravata mea de pionier pe care o purtam cu obligativitate la fiecare manifestaţie pentru "tovarăşul şi tovarăşa". Nu înţelegeam foarte bine greutăţile prin care treceau ai mei, deoarece copilăria este o dulce naivitate inocentă.

Când, în decembrie acelaşi an, a început să se audă şi la Iaşi vuietul Revoluţiei din ţară, lucrurile au început să fie şi mai în ceaţă: care "dictator" a fugit?; cum adică suntem "liberi", fuseserăm închişi undeva? Şi multe alte astfel de întrebări care îmi răsturnau întreg eşafodajul construit asupra vieţii din România acelor ani.

În tranziţia dificilă şi jefuită cu sârg de personaje rămase la suprafaţa noului regim democratic, am început să mă documentez şi să caut răspunsuri pe care nici istoria încă nu şi le formulase. Am crescut, am întinerit din adolescenţă şi căutarea răspunsurilor m-a dus în politică.

Acum, la 30 de ani de la evenimentele din Timişoara, ne dăm seama cât de departe suntem de acele momente şi privim cu mirare cum de a fost posibil ca "dragii" conducători de atunci să se întoarcă cu atâta ură împotriva propriilor cetăţeni. Pe 17 şi pe 18 decembrie 1989 armatei i-a fost transmis ordinul de a trage în mulţime, cu muniţie de război.

Revolta de la Timişoara nu a fost spontană, apărută de nicăieri, din neantul unui regim foarte liniştit şi "iubit de popor"! Să nu uităm că revolte au mai fost în anii `80, studenţii de la Iaşi, muncitorii de la Tractorul Braşov, proteste ale minerilor. De fiecare dată oamenii nu doar că nu au fost ascultaţi, dar au înfundat puşcăriile securităţii statului, mulţi găsindu-şi sfârşitul fără ca noi, restul populaţiei, să aflăm vreodată.

Atunci când unii se gândesc cu nostalgie la vremurile de atunci, să nu uite că erau tineri şi viaţa părea frumoasă. Însă viaţa era cruntă, iar regimul opresiv îşi desconsidera cetăţenii până la dezumanizare.

Acum, la 30 de ani după Revoluţie, suntem departe. Însă sunt unii care s-ar grăbi să facă o comparaţie între Revoluţia din 1989 şi protestul din 10 august 2018. Chiar dacă poate au fost date ordine aiurea, iar cei responsabili vor răspunde în faţa legii, evenimentele nefericite din 10 august nu se pot compara cu cinismul criminal cu care conducerea statului comunist a ordonat foc cu muniţie de război împotriva unor oameni neînarmaţi. La Timişoara, în primele două zile de proteste, au fost împuşcate 300 de persoane.

Revoluţia trebuie să se predea în şcoală. Detaliat, cu fiecare tuşă de context intern şi internaţional, ca o lecţie despre cum un regim totalitar nu poate totuşi rezista prin opresiune.

Revoluţia trebuie să fie o lecţie pentru orice politician care îşi imaginează că va fi veşnic într-o funcţie de conducere. România este departe de momentul 1989, dar încă nu suficient. Nivelul de trai, cultul muncii şi educaţia sunt departe de ceea ce ne dorim pentru copiii noştri. De aceea, cred că încă mai avem de reconstruit pentru această ţară rănită!