Dezbateri parlamentare

Doamna Liliana Ciobanu:

"Drama mamelor ai căror copii au murit de SIDA dincauza spitalelor româneşti"

Am primit un mesaj emoţionant din partea uneidoamne din municipiul Giurgiu, care mi-a reamintit dramele suferite de mii de români din cauza îmbolnăvirilor dobândite în spitalele din ţară înainte de 1989. Devenit un subiect în vogă în România ani buni după revoluţie, coşmarul celor care au dobândit infernala maladie SIDA în unităţile medico-sanitare româneşti a trecut, uşor-uşor, într-un fel de uitare impusă. Tocmai de aceea reamintirea doamnei este cu atât mai valoroasă, cu cât suferinţele prin care au trecut un număr important de tineri, precum şi familiile acestora, au fost trecute sub tăcere de conducătorii ţării din ultimii 23 de ani.

Dincolo de impactul puternic sentimental al unei femei rămase pentru toată viaţa nemângâiate că, după ce şi-a îngropat copilul, solicitarea doamnei din Giurgiu este extrem de serioasă. Practic, ea doreşte să ştie dacă statul român acordă reparaţii morale sau financiare familiilor care şi-au pierdut copiii din cauza disfuncţionalităţilor sistemului sanitar autohton, concret, din cauza îmbolnăvirilor cu HIV/SIDA. Chiar am să citez din petiţia doamnei, adresată ministrului sănătăţii, dar implicit întregii conduceri a statului român postdecembrist: "Domnule ministru, cunoaşteţi istoria copiilor infectaţi cu virusul HIV/SIDA în perioada 1987-1989, chiar şi până în anul 2000? Dacă da, mamelor cărora le-au murit copiii din cauza sistemului sanitar puteţi să le acordaţi cel puţin o pensie socială, dar numită salariul suferinţei? Este foarte greu să îţi vezi copilul mort din cauza sistemului sanitar, credeţi-ne, nu mai suportăm..."

Situaţia tinerilor care s-au îmbolnăvit în spitalele comuniste de SIDA este una cutremurătoare. Zeci şi sute de tineri ajunşi la 18-19 ani au aflat într-un târziu că au dobândit această maladie, iar rata deceselor aferente acestor cazuri a fost ridicată. Au murit fără vreo vină şi oameni care, între timp, şi-au întemeiat familii şi au, la rândul lor, copii. În 6 februarie 1990, doctorul Jacques Lebas, preşedintele organizaţiei Médecins du Monde, Jacques Lebas, făcea public un raport şocant: peste 700 de copii români dintr-un număr de 2.000 examinaţi erau, la acea dată, contaminaţi cu virusul HIV. De asemenea, cotidianul britanic "The Times" relata în aceeaşi perioadă despre cea mai severă epidemie pediatrică de SIDA din lume, existentă în România. Alte reportaje ale mass-media internaţională au îngrozit lumea civilizată cu reportaje care arătau cum li se făceau injecţii copiilor din orfelinate şi spitale cu aceeaşi seringă zile în şir...

Consecinţa acelor vremuri de tristă amintire, în adevăratul sens al expresiei, sunt acelea că sute de tineri au descoperit abia la 18-19 ani sau la maturitate că au fost infectaţi cu HIV. Victime nefericite ale sistemului sanitar comunist, ei au fost contaminaţi cu virusul letal în primii ani de viaţă, atunci când asistenţa medicală autohtonă este extrem de periculoasă. Copiii infectaţi în spitale, de la naştere până la vârsta de 3 ani, în perioada 1986-1992, prin utilizarea incorectă a instrumentarului sanitar, au declanşat pentru lumea medicală internaţională aşa-numitul fenomen românesc, mai exact o epidemie specifică doar României, nemaiîntâlnită în alte ţări. Primele cazuri au apărut în Constanţa, Giurgiu şi Bucureşti, care s-au propagat apoi în mod accentuat în toată ţara.

Statisticile arată că peste 1.000 din numărul total al persoanelor infectate cu HIV/SIDA sunt adolescenţi şi tineri de până la 26-27 de ani, care trăiesc efectiv ca nişte morţivii, în aşteptarea unui sfârşit implacabil. Uitaţi deseori în şcoli sau abandonaţi de propriii părinţi, aceşti tineri izolaţi şi marginalizaţi trăiesc într-o lume proprie, a destinului fatidic, şi ar avea nevoie de un sprijin mult mai consistent din partea statului. Nicio fiinţă de pe această lume nu vrea să moară, mulţi dintre ei speră într-un tratament-minune sau măcar la o prelungire a vieţii şi a agoniei trăite zi de zi. Din păcate, aceşti copii, deveniţi adulţi acum, sunt priviţi şi în zilele noastre ca nişte ciumaţi, fără a avea vreo şansă la un loc de muncă, fără a putea fi integraţi într-o societate ca a noastră, nepregătită pentru a accepta alt fel de oamen.

Dramele sunt, cum spuneam, mult mai accentuate acum pentrupărinţii acestora, îndeosebi pentru mame. Mă refer atât la părinţii tinerilor decedaţi, cât şi ai celor care încă trăiesc, într-o viaţă numită calvar nesfârşit. Acestea, precum doamna din Giurgiu al cărei apel disperat l-am preluat şi transmis mai departe, îşi trăiesc zilele într-un infern greu de suportat. Coşmarul părinţilor care au pierdut copii este cu atât mai intens cu cât ei au aflat întâmplător despre boală, la efectuarea unor analize medicale de rutină ori în urma unor manifestări severe ale afecţiunii. Nimeni nu i-a consiliat, nimeni nu le-a spus ce au de făcut, problema nu se discută decât în şoaptă şi pe la colţuri, nimeni nu îşi recunoaşte vreo vină pentru aceste incidente grave, adevărate atentate la viaţă.

Tocmai din aceste considerente sper ca ministrul sănătăţii săîmirăspundă la interpelarea trimisă pe această temă zilele trecute. În numele mamelor care îşi plâng copiii plecaţi nevinovaţi la îngeri, dar şi a memoriei acestor victime ale unui sistem devorator de fiinţe, statul, prin reprezentanţii săi, are datoria morală de a răspunde măcar la această întrebare: cine se face răspunzător de dramele întâmplate în spitalele româneşti în perioadă respectivă, în condiţiile în care nicio persoană şi nicio instituţie nu au fost găsite vinovate până acum? Şi, evident, în "buna" tradiţie românească, nimeni nu a plătit pentru aceste întâmplări zguduitoare. Sper ca ministrul sănătăţii să găsească de cuviinţă să îmi răspundă la această întrebare, deoarece la un document parlamentar trimis în 27 martie nu a răspuns nici până astăzi, deşi avea obligaţia să trimită o comunicare în scris în termen de 30 de zile.