Dezbateri parlamentare

Domnul Ioan Vulpescu:

"A onora şi a ignora. Belmondo şi Caramitru - două exemple paradigmatice pentru atitudinea unei ţări în faţa valorii culturale"

Ziua de 10 septembrie a acestui an a fost o zi neagră atât pentru cultura românească, cât şi pentru cultura franceză. Două ţări, două popoare şi-au condus pe ultimul drum "monştrii sacri" ai cinematografiei şi teatrului - Jean-Paul Belmondo, în Franţa, şi Ion Caramitru, aici în România. Tristeţea acestei zile a fost, pentru noi românii, dublată de ruşine şi frustrare. Ceremonia funerară dedicată actorului francez, la care a participat şi preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, alături de o suită de miniştri şi oficiali francezi, a făcut ca moartea marelui nostru actor, Ion Caramitru, să fie şi mai greu de îndurat.

Omagiat la Domul Invalizilor, acolo unde Napoleon îşi petrece eternitatea, Belmondo a avut parte de o ceremonie specială, de un omagiu naţional şi de un elogiu funebru de 13 minute rostit cu însufleţire de preşedintele Franţei. La noi, nici vorbă de omagiu naţional. Singurele lucruri care mai aminteau de măreţia personalităţii conduse pe ultimul drum au fost prezenţa altor câteva nume mari ale culturii româneşti şi prezenţa Gărzii de onoare ce aştepta cortegiul funerar să ajungă la Cimitirul Bellu. Sigur că unii oameni nu mor niciodată, iar Caramitru este unul dintre ei, pentru că în locul lor pământesc rămâne o istorie, o operă şi un public.

Omagiul adus de preşedintele României acestui gigant al teatrului românesc a constat în cele opt rânduri şi jumătate postate pe Facebook de către preşedinte în ziua morţii lui Ion Caramitru. La rândul său, premierul guvernează de la butoanele reţelelor de socializare. Politica #hastagistă exprimă însă o atitudine generală a actualei conduceri faţă de tot ce înseamnă cultură şi performanţă, o atitudine generalizată, ca ţară, care la nivel internaţional, odată de căpătăm măsura propriei conştiinţe şi ne uităm în jur, ne înjoseşte.

Recunoaşte performanţa atât cât produce un sentiment al proprietăţii. Caramitru şi Patzaichin sunt ai noştri, câtă vreme avem ceva de câştigat de pe urma lor, dar prea puţin au fost ai noştri cât timp au respirat acelaşi aer ca şi noi. Am trecut peste morţile celor doi giganţi ai culturii şi sportului de performanţă, Ion Caramitru şi Ivan Patzaichin, fără a avea măcar o zi de doliu naţional, ca şi cum nu ne-ar fi părăsit, în aceeaşi zi, două repere valorice ale acestei ţări, ca şi cum nu s-ar fi prăbuşit, în aceeaşi zi, doi stâlpi de susţinere ai culturii noastre.

Vremelnicia problemelor noastre a umbrit încă o dată eternitatea valorii lăsate în urmă de marele actor şi de campionul cu pagaia ruptă. Cât despre gestul de a trimite o coroană, mă întreb cine trebuie să moară în România pentru ca Executivul să facă din omagii formale un gest personal. Cine trebuie să moară pentru ca cei mai înalţi reprezentanţi ai statului să îşi plece capul în faţa cortegiului unui titan al teatrului sau al sportului românesc? Un gest mărunt cu o însemnătate mare. Gestul simbolic venit de la Cotroceni şi de la Victoria arată, încă o dată, că pentru cei care ne conduc astăzi, cultura este un element periferic, pentru care o scurtă postare pe Facebook şi o coroană funerară "de protocol" sunt mai mult decât suficiente.

De fapt, ce este important pentru cei care ne conduc azi, în relaţia lor cu naţiunea română? Este o întrebare căreia nu reuşesc să-i găsesc, de ceva vreme, un răspuns!