Dezbateri parlamentare

Domnul Ioan Stan:

"Sunt, într-un mod special, unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume!"

Sunt, într-un mod special, unul dintre cei circa 33.000 din cei mai bogaţi oameni din lume, dat fiind faptul că împreună alcătuim populaţia municipiului Fălticeni din judeţul Suceava.

Sunt, în acelaşi timp, un viitor om sărăcit de avuţia sa specială prin nepăsarea şi nechibzuinţa, prin neînţelepciunea celor ce guvernează vremile de azi ale României.

Să mă explic.

Şansa de a fi trăitor pe un meleag despre care nici chiar neprietenii nu pot vorbi altfel decât cu uimire respectuoasă este onorantă şi copleşitoare! Te obligă să faci tot ce se poate pentru a răspunde în cel mai potrivit mod la faptul de a te număra printre locuitorii săi.

Ierarhii stabilite de statisticieni de renume spun că, după Bucureşti şi Iaşi, Fălticeniul este al treilea oraş din ţară ca număr de scriitori pe care i-a dăruit neamului românesc. Adevărul matematic arată că raportând numărul de nume ilustre la cel de locuitori, ierarhia se schimbă, propulsând Fălticeniul pe primul loc. Şi cum ar putea fi altfel când micul oraş de pe apa Şomuzului a dat spiritualităţii din România şi nu numai 16 academicieni, 12 generali şi 60 de doctori în cultură şi ştiinţă.

Au fost, mai mult sau mai puţin vremelnic, oameni ai pământului fălticenean, i-au respirat aerul înmiresmat de livezile celor şapte coline ce-i adăpostesc aşezarea, i-au bătut uliţele în căutarea prietenilor şi a prieteniilor de-o viaţă, i-au însufleţit căsuţele cu tindă şi cerdacuri umbrite de viţă, i-au nemurit existenţa în opere care ne fac pe noi cei de azi şi pe cei care ne vor urma receptori ai unor dăruiri nemăsurabile în monedă. Am avut chiar şansa de a moşteni mărturii materiale ale apartenenţei lor la tărâmul fermecat al Fălticeniului - case în care au locuit ca învăţăcei, ca prieteni veniţi în ospeţie, ca familişti mai tineri ori mai maturi.

Aproape că nu există zonă din oraş în care aceste mărturii să nu fie prezente. Dar sunt emoţionant şi cu siguranţă predestinat adunate pe ceea ce tot fălticeneanul recunoaşte ca fiind "uliţa Rădăşenilor", deşi însemnele civilizaţiei contemporane sunt inscripţionate cu "strada Ion Creangă".

Dacă nu întreg oraşul, măcar această stradă ar trebui să fie declarată muzeu!

Cu speranţă vă invit a mă urma într-un periplu imaginar spre a vă convinge de adevărul spuselor mele, şi iată:

• la nr.6 există încă, refăcută, casa în care s-a născut prima femeie comandant de vas în marina română - Angela Socolescu - Elefterescu;
• la nr.8 există încă, aproape nevitregită de vreme, casa pictorului Nicolae Tolea, îndrumător al pictorului Aurel Băeşu şi bunic matern al Angelei Socolescu -Elefterescu;
• la nr. 10 încă există casa în care s-a născut pictorul Ştefan Şoldănescu, cel care i-a fost profesor de desen la Iaşi lui Nicolae Iorga, căruia i-a împodobit mai târziu cu desene două opere istorice şi care a ilustrat cu 12 desene două dintre abecedarele lui Ion Creangă;
• la nr.10 bis a funcţionat între anii 1862 şi 1900 şcoala primară nr.l locul unde au desluşit primele slove Artur Gorovei, G.T. Kirileanu, Ştefan şi Gheorghe Şoldănescu, Eugen Lovinescu, Ion Dragoslav, Vasile Ciurea, Vasile Savel, George Stino;
• la nr.l4 încă se află casa părintească a Sofiei Ionescu Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din România, cea care timp de 40 de ani a operat pe creier şi pe coloană alături de profesorii Constantin Arseni, Bagdazar şi Pietraru;
• la nr.l5 încă există aşa numita casă a Enăchioaei în care a stat în gazdă timp de patru ani G.T. Kirileanu, în care s-a născut Jules Cazaban şi care, cumpărată mai apoi de familia Melidon, a devenit şi casa părintească a celei care 1-a însoţit pentru o viaţă pe Ion Irimescu -Eugenia;
• la nr.16 se află astăzi casa Băncilă, în care diaconul Leon Băncilă era deseori vizitat de vărul său pictorul Octav Băncilă. Domnia sa, diaconul, era dascăl de muzică la gimnaziul "Alecu Donici" azi colegiul naţional "Nicu Gane".
• la nr.29 când era proprietar D.Niculescu, funcţionar la prefectură, a fost găzduit timp de patru ani compozitorul Ion Chirescu, urmaş al lui Leon Băncilă la catedra de muzică a gimnaziului, iar când proprietar a devenit croitorul Iordache, aici şi-a găsit gazdă pe durata anului şcolar Nicolae Labiş;
• la nr.30 nu mai există casa lui Pavel Ciubotaru, în care a locuit împreună cu tovarăşii săi de şotii din Humuleşti, venit la şcoala de catiheţi, ori cum binevoia a o numi "fabrica de popi", cel care este şi va fi întotdeauna unicul Ion Creangă;
• la nr.35 nu mai există casa copilăriei scriitorului Mihail Şerban;
• la nr.40, în casa familiei Bâlu, a locuit în două rânduri între anii 1901-1903 şi 1906-1909, punând în slovă 8 din cele 18 cărţi scrise la Fălticeni, Mihail Sadoveanu, căsătorit cu fiica gazdei sale, Ecaterina Bâlu;
• la nr.43 nu mai există casa în care a văzut lumina zilei, în nevoiaşa familie a unui mic funcţionar, cel ce avea să devină pictorul Aurel Băeşu;
• la nr.47 a trăit o vreme poeta şi traducătoarea Lucreţia Andriu;
• la intersecţia uliţei cu strada Pietrari se află ce a mai rămas din vestita crâşmă a lui Hoişie, descrisă cu farmec de Profira Sadoveanu care menţionează printre cei care-i treceau pragul pe A.D.Xenopol, în drum spre Rădăşeni la prietenul Nicolae Beldiceanu, pe Artur Gorovei, Topârceanu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Mihail Şerban şi Ion Dragoslav, ca şi pe ilustrul său părinte, Mihail Sadoveanu;
• la nr.60 a locuit poetul, folcloristul şi profesorul V.G.Popa, nu o dată sfătuitor al elevilor Nicolae Labiş, Tana Mugurel, Mihai Iacobescu;
• şi pentru că aţi avut bunăvoinţa să urcaţi împreună cu mine uliţa Rădăşenilor, a venit vremea să fiţi răsplătiţi. La nici o sută de metri pe creasta dealului se află la nr.68, singura casă pe care şi-a construit-o Mihail Sadovenu şi în care a locuit între anii 1909 - 1918. Doar o alee, meschin de îngustă, ducând din strada spre casă, a mai rămas din ceea ce cândva maestrul însuşi numea "grădina liniştii".

Spuneam că sunt un om foarte bogat pe care îl ameninţă sărăcirea. Mi-aţi înţeles desigur metafora, drept care ştiu că îmi veţi înţelege demersul!

O bună parte din vestiţii trăitori ai Fălticeniului sunt astăzi înfrăţiţi cu pământul său întru odihna cea de-a pururi. Lovineştii în cimitirul Grădini, Ion Irimescu şi buna sa coana Jeniţa în pacea Oprişenilor, ca să nu-i pomenesc decât pe cei mai apropiaţi de contemporaneitate.

Urmele celor de care v-am vorbit s-au scris, în afara operei proprii, prin strădania muzeografilor, în culegeri de amintiri, fotografii, scrisori ale vremii. Pentru câţiva mai stau mărturie casele de care v-am vorbit. Se încumetă să mai reziste în trecerea timpului, dar se apropie an de an de pământul care le va adăposti în curând materia. Tragedia constă în faptul că aceste vestigii, încă recunoscute, au o existenţă mai mult decât incertă. Cele aflate în proprietate publică, aşa cum este casa lui Sadoveanu, au nevoie de fonduri, dar tot le mai poartă de grijă cineva.

Cu cele aflate în proprietate privată lucrurile stau mult mai grav. Casele au statut de monument. Cei care le-au cumpărat determinaţi de oportunităţile locului şi nu de valoarea lor sentimentală, ca şi cei care le-au moştenit, nu le pot demola şi se consideră îndreptăţiţi să le ofere autorităţilor publice la preţuri exorbitante. Iar dacă nu găsesc cumpărători le lasă, despuiate de însemnele de recunoaştere cu care au fost marcate, pe mâna timpului care, implacabil, le transformă în ţărână.

Nu cred că mai există undeva în România o stradă care să facă istorie cu trecătorul la fiecare pas. Nu cred că sunt români care să nu fi auzit de cei care au nemurit uliţa Rădăşenilor cu fiinţa lor. Numele lor umplu dicţionarele, opera lor dăinuie peste timp, umbrele lor se trec în dulce peregrinare peste pământul Fălticeniului aşteptând nu numai de la cei ce-i însufleţesc azi cuprinderea, ci de la noi toţi recunoaştere şi recunoştinţă.

Iar aceasta nu în declaraţii se dovedeşte, ci în fapte!

Pentru a ne respecta această datorie de suflet, vă rog, doamnelor şi domnilor, să cerem împreună domnului ministru al culturii o măsură legislativă care să clarifice situaţii ca cele despre care v-am vorbit, să ocrotească semnele unor astfel de prezenţe în viaţa unui popor, să ne ofere şansa de a mai fi, noi toţi, bogaţii care încă suntem. Şi va trebui să cerem ca această îndreptare să se întâmple cu repeziciune pentru a mai avea obiect.

Altfel, mă tem că, văzându-ne nemernicia, după ce vor fi aşteptat de la noi atâta vreme să ne îngrijim de mărturia materială a trecerii lor prin spaţiul oraşului meu şi al Dumneavoastră, ca şi prin timpul spiritualităţii româneşti, ilustrele personaje se vor mânia moldoveneşte şi-şi vor lua casele la ei, sporind în amintiri fără trup fiinţa neamului nostru, sfinţind încă o dată, pentru ultima dată, ţărâna fălticeneană.