Dezbateri parlamentare
Dezbateri parlamentare
Şedinţa Camerei Deputaţilor din 29 octombrie 2013
| Sunteti aici: | Prima pagina > Dezbateri parlamentare > Şedinţa Camerei Deputaţilor din 29 octombrie 2013 |
Şedinţa Camerei Deputaţilor din 29 octombrie 2013
| 1. | Declaraţii politice şi intervenţii ale deputaţilor: | ![]() |
|||
![]() |
1.72 | Ioana-Jenica Dumitru - declaraţie politică cu subiectul: "Cota unică de impozitare trebuie să rămână la 16% sau să scadă, orice creştere ar reprezenta o lovitură dură pentru economie"; | ![]() |
||
Interventie consemnata conform materialului depus la secretariatul de sedinta
|
"Cota unică de impozitare trebuie să rămână la 16% sau să scadă, orice creştere ar reprezenta o lovitură dură pentru economie" Codul fiscal a suferit destul în ultimii ani. A fost modificat de atâtea ori încât investitorii abia că mai ştiu acum la ce să se mai aştepte. Fiscalitatea nu este o jucărie la îndemâna guvernanţilor, este un domeniu strategic pentru economie care trebuie să depăşească un ciclu de guvernare, şi nu trebuie să ţină cont atât de discuţiile ideologice, cât de realităţile sistemului economic pe termen lung. Acestea fiind spuse trebuie să ne dăm seama că unul din punctele de echilibru din Codul fiscal a fost şi rămâne cota unică de impozit pe venit de 16%. Dezvoltarea economică, atâta cât a fost, este posibilă datorită acestei politici fiscale. Sistemul de taxare hotărăşte dacă economia creşte sau nu şi de această politică fiscală depinde direct şi implicit cuantumul încasărilor la bugetul de stat. Dacă mergem nu atât de mult timp în spate realizăm un lucru simplu: introducerea cotei unice a crescut veniturile la buget. În ianuarie 2005 a fost un moment critic pentru economia noastră, care a intrat într-un ritm accelerat de creştere stabilă, cel puţin până în 2008. Faptul că nu am ştiut ce să facem cu banii este obiectul unei alte discuţii. În numai 2 ani de la introducerea acestei politici fiscale productivitatea a crescut în medie cu 10%, iar PIB-ul a crescut cu peste 5,5%. Statisticile ne arată că, prin introducerea cotei unice de 16%, peste 150.000 de locuri de muncă au ieşit din economia neagră şi au început să producă bani pentru bugetul de stat. Creşterea consumului înregistrată în numai un an s-a ridicat la 12%, singurul efect negativ fiind scăderea economiilor. Totuşi, economia a început să se mişte, constructorii să construiască, industria să producă, chiar şi agricultura a început să exporte mai mult. Efectele pozitive ale introducerii cotei unice sunt greu de combătut, iar perioada 2005-2008, cred că sunteţi de acord cu mine, a fost cea mai fructuoasă pentru economia noastră postdecembristă. Acum trebuie să ne imaginăm, doar pentru o clipă, ce s-ar întâmpla dacă îndrăznim să creştem cota unică, fie şi cu un procent sau chiar prin introducerea impozitului progresiv până la un cuantum de peste 16%. Într-o economie care este încă preponderent neagră şi gri, cele 150.000 de locuri de muncă scoase la alb într-un an se vor transforma într-o scădere exponenţială a veniturilor declarate. Munca la negru ar ajunge la cote alarmante şi în niciun caz nu vom putea vorbi de creşteri ale ratei de colectare sau de o creştere a bugetului. Singurul motiv pentru care cineva ar încerca să se atingă de cota unică este creşterea veniturilor la bugetul de stat, altfel constatăm că acest punct devine caduc, pentru că efectul creşterii taxelor este întotdeauna unul de bumerang. În economia reală entităţile comerciale trebuie să supravieţuiască. Cele care respectă regulile şi plătesc taxele sunt pedepsite de sistemul care acceptă munca la negru, fie pentru că nu vrea să o controleze, fie pentru că nu are capacitatea sau moralitatea să o controleze. Aşa că din două companii, una care intră în insolvenţă şi nu mai poate plăti datoriile către stat pentru că nu îşi poate susţine activitatea şi o companie care angajează la negru sau la gri şi se sustrage de la plata impozitelor, statul nu câştigă de pe urma niciuneia. Ecuaţia este simplă şi rezultatul este cu minus oricum ai încerca, la nivel de guvern, să pui problema. Putem fi de acord cu o reducere a cotei unice sau chiar cu introducerea unui impozit progresiv pentru asigurarea unei protecţii a categoriilor vulnerabile, dar de la 16% în jos. Cu toate că şi această măsură este riscantă, în primul rând pentru că nu poate fi implementată pe termen lung, şi, în al doilea rând, pentru că veniturile declarate vor fi mai mici doar pentru a plăti taxe mai mici, cel puţin sectorul privat va fi încurajat să nu recurgă la mijloace ilicite pentru a-şi maximiza profitul şi, în consecinţă, veniturile la bugetul de stat nu vor fi văduvite de miliarde de euro din diversele paliere economice. România este împânzită de munca la negru, circa 1,45 de milioane de salariaţi lucrează astăzi la negru. Consiliul Fiscal ne anunţă că 1 din 4 români lucrează fără forme de angajare în regulă. De asemenea, datele ne relevă faptul că singurele dăţi în care economia subterană a scăzut la nivel de număr de angajaţi a fost în perioada 2005, când numărul acestora a scăzut sub un milion, ajungând la 946 de mii. În perioada de criză economică economia neagră a continuat să crească, dar, ceea ce observăm şi rămâne valabil, este că orice scădere a poverii fiscale pe angajator se concretizează atât în creşterea veniturilor la bugetul de stat, cât şi în "albirea" angajaţilor care lucrează la negru. Eu sunt de părere că orice creştere a cotei de impozitare ar atrage un efect invers celui scontat. Nu ne mai permitem să aducem în economia neagră alţi bani. Acum vorbim de aproximativ 40 de miliarde de euro de pe urma cărora statul nu se alege cu nimic, iar costurile de funcţionare a administraţiei publice, fie aceasta centrală, fie locală, cresc. Guvernul trebuie să se hotărască ce face cu fiscalitatea din România, anunţurile şoc de genul cota unică va creşte şi CAS-ul va scădea nu sunt de bun augur nici pentru investitori, nici pentru cei care îşi desfăşoară activitatea comercială cu greu în sistemul nostru privat. Este nevoie de responsabilitate în comunicarea acestor măsuri şi de maximă prudenţă când se operează modificări pe Codul fiscal. În concluzie, trebuie să fim de acord că avem o legislaţie fiscală care nu mai suportă modificări după ureche şi la mâna hazardului. Trebuie să se stabilească o strategie fiscal-bugetară care să asigure echitatea economică de care avem nevoie, fără să perturbe activităţile economice şi fără să sperie investitorii pe care îi chemăm şi îi aşteptăm. Şi aşa sistemul trebuie încă să se obişnuiască cu două măsuri cel puţin deranjante, Codul insolvenţei şi impozitul forfetar, o altă creştere a taxelor pe lângă cele deja înregistrate va fi o lovitură de graţie dată unui sistem care este deja împovărat şi neclar. |



