Dezbateri parlamentare

Domnul Nicolae Georgescu:

"Educaţia timpurie, fundament pentru educaţia viitoare"

Copilăria este, poate, cea mai importantă perioadă din viaţa unui om, prin consecinţele pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia.

În martie 1990, la Jomtien, în Thailanda, a avut loc Conferinţa Mondială UNESCO "Educaţie pentru Toţi", în urma căreia s-a adoptat Declaraţia de la Jomtien, care a marcat un moment important pentru educaţia timpurie, întrucât a subliniat ideea că "învăţarea începe de la naştere; acest fapt atrage nevoia de educaţie şi îngrijire timpurie, care pot fi asigurate prin implicarea corespunzătoare a familiilor, a comunităţilor şi a programelor instituţionale."

În comunicarea sa din anul 2006, Comisia Europeană a concluzionat că "statele membre ar trebui să investească mai mult în educaţia pre-primară, ca mijloc eficient de a stabili o bază pentru învăţarea ulterioară, prevenirea abandonului şcolar, îmbunătăţirea rezultatelor şi a nivelului de calificare globală".

În ultimii 20 de ani, plecând de la această premisă, s-au realizat schimbări majore în modul în care este privită această perioadă şi, mai ales, asupra practicilor de îngrijire şi educaţie a copilului mic. Fiecare copil este unic, iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în luarea deciziilor privind dezvoltarea sa deplină.

Vârsta pre-primară este o perioadă deosebit de sensibilă în dezvoltarea copilului. Mai mulţi factori socio-economici, printre care sărăcia, apartenenţa la clase sociale defavorizate, analfabetismul funcţional şi nivelul scăzut al educaţiei părinţilor, dar şi tradiţiile religioase asociate cu o viaţă culturală în care nivelul de educaţie nu constituie o valoare foarte importantă, pot avea un impact negativ semnificativ, în această perioadă, asupra dezvoltării psihologice a copilului şi a şanselor sale de a avea o carieră şcolară de succes.

O educaţie intensivă, timpurie, care se concentrează asupra copilului şi se desfăşoară în unităţi de învăţământ, la care se adaugă o implicare serioasă din partea părinţilor, programe de educaţie pentru părinţi, activităţi educaţionale programate care să se desfăşoare la domiciliului copilului şi măsuri de sprijin pentru părinţi sunt măsuri eficiente care trebuie avute în vedere.

Calitatea educaţiei, a îngrijirii şi a protecţiei copilului de la naştere până la 6-7 ani depinde de toţi cei care interacţionează cu acesta, zi de zi - părinţi, rude, educatori, consilieri şcolari, doctori sau asistenţi medicali. Întreaga dezvoltare a copilului este condiţionată de calitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu mediul social în care trăieşte. Fiecare participant în viaţa copilului influenţează modul său de dezvoltare, condiţionând modelele relaţionare pe care copilul le integrează şi pe care le va reproduce în viaţa sa.

Pe plan internaţional, odată cu implicarea din ce în ce mai activă a femeilor în viaţa socială, crearea serviciilor pentru îngrijirea copilului, în afara familiei, a luat o amploare deosebită, organizându-se diferite tipuri de servicii pentru îngrijiri de zi, destinate dezvoltării şi educării copilului mic în afara familiei.

De-a lungul timpului, au existat diferite opinii cu privire la funcţia socială de educaţie şi îngrijire timpurie a copiilor, precum şi anumite teorii despre natura copiilor mici şi a modului lor de învăţare şi de dezvoltare, care au constituit surse de informaţie pentru abordările curriculare pedagogice şi programele de educaţie şi îngrijire timpurie. Unii pedagogi şi-au dezvoltat abordări proprii în critica practicilor de educaţie şi îngrijire a copilului în structuri educaţionale şi în şcolile primare din epocile lor. Pestalozzi, Fröbel şi Dewey au privit şcolile pre-primare adresate educaţiei timpurii ca pe o extensie a unui model ideal al mediului familial şi au accentuat importanţa securităţii emoţionale şi a unei atitudini afectuoase pe care educatorul trebuie să o aibă în relaţiile cu copiii, ceea ce înseamnă că acesta nu ar trebui să exercite o disciplină strictă, ci, mai degrabă, să îi îndrume în activităţi care le permit acestora să descopere lumea, în loc de a se concentra doar asupra predării materiei. În zilele noastre, această abordare s-ar putea numi "de dezvoltare". Montessori a extins această abordare către un curriculum mult mai individualizat, având în vedere diferenţele în ritmul de dezvoltare şi motivaţia intrinsecă pe care o are fiecare copil în perioada acumulării de informaţie, prin învăţare. În prezent, această imagine este reprezentată prin noţiunea de educaţie "centrată pe copil", accentuându-se importanţa iniţiativei copilului, dezvoltarea capacităţii sale de a alege şi a autodeterminării.

În Europa, se disting două modele organizaţionale principale pentru serviciile de educare şi de îngrijire a copiilor. În cadrul primului model, serviciile educaţionale pentru copiii mici sunt furnizate în structuri unitare, organizate într-o singură fază, pentru copiii de vârstă preşcolară. În cadrul celui de-al doilea model, care este cel mai răspândit în Europa, serviciile sunt structurate în funcţie de vârsta copiilor, în mod normal, adresându-se copiilor de la 0-3 ani şi celor de la 3-6 ani. Fiecare tip de structură depinde de o altă autoritate publică, minister. Există şi câteva ţări unde cele două modele coexistă.

Vârsta la care copiii pot fi înscrişi într-unul dintre programele oferite de aceste structuri diferă foarte mult în ţările europene. În cele mai multe dintre ţări, programele sunt disponibile încă de la naşterea copiilor - în practică, se aplică aproximativ de la vârsta de 3 luni. În unele state, serviciile de educaţie timpurie pentru copii încep să fie disponibile doar de la vârsta de un an a copilului, iar înainte de această vârstă părinţii sunt încurajaţi să stea acasă cu copiii lor, printr-un sistem prin care pot beneficia de concedii de maternitate sau paternitate. Un sistem de concedii care permit părinţilor să-şi întrerupă activitatea pentru o perioadă mai lungă de timp şi beneficii materiale generoase îi pot încuraja pe părinţi să stea acasă cu copiii, aşa cum este cazul şi în România, Estonia, Lituania, Austria.

În România, este necesar să se crească investiţia în educaţia timpurie, prin vizarea a două obiective: creşterea participării la educaţia timpurie a copiilor vulnerabili proveniţi din medii sărace, din familii de etnie romă, din mediul rural şi din rândul copiilor cu dizabilităţi; îmbunătăţirea calităţii învăţământului. În acest sens, un prim set de măsuri ar trebui să cuprindă: reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii existente; crearea unui sistem de dotare a unităţilor cu material didactic; jocuri educative şi alte materiale necesare procesului de educaţie; implementarea unor programe de formare şi perfecţionare a personalului din creşe şi grădiniţe.

În mod ideal, educaţia pre-primară oferă copiilor o serie largă de aptitudini care îi vor ajuta să profite de oportunităţile educaţionale care apar în şcoala primară şi secundară. Cu cât sunt mai bine pregătiţi la început, cu atât mai eficientă va fi educaţia în şcoală. Investiţiile în programe de educaţie pre-primară de calitate pentru copii acţionează ca un catalizator al investiţiilor în sistemul şcolar.