Dezbateri parlamentare

Domnul Corneliu Ciontu:

Doamnelor şi domnilor,

Stimaţi colegi,

S-au întrebat mulţi de unde provine personalitatea distinctă a Partidului România Mare, ce conferă acestuia un profil specific pe scena politică românească. În numeroase ocazii, luările noastre de poziţie tind să se deosebească radical de cele ale partenerilor noştri de dialog politic.

Un ultim exemplu ilustrativ este chestiunea retrocedărilor uriaşelor averi interbelice.

Ei bine, această diferenţă semnificativă de raportare la realitate nu provine dintr-un principiu politic călăuzitor. Consider, cu bună-credinţă, că domniile voastre urmăriţi în aceeaşi măsură ca şi noi respectarea şi împlinirea interesului naţional.

Diferenţa nu se naşte nici măcar dintr-o viziune diferită asupra drumului pe care România îl are de urmat.

Ne-am exprimat în nenumărate rânduri adeziunea la idei fundamentale, precum proprietatea privată, economia de piaţă, statul de drept aşezat pe solide temelii democratice, aderarea demnă la familia europeană, de care nu ne-am desprins, de fapt, niciodată.

Nu în aceste lucruri trebuie căutată sursa vocii distincte a Partidului România Mare. Diferenţa se află cu totul în altă parte, într-o înţelegere specială a raportului dintre oameni şi principii.

În viziunea noastră oamenii creează principii, în viziunea noastră aplicarea oarbă a principiilor, nesocotind efectele lor asupra oamenilor, este o barbarie, iar o astfel de barbarie se întâmplă astăzi sub ochii noştri. O febră contagioasă şi indecentă a cuprins România, febra revendicărilor. Se revendică orice: patrimoniul naţional, străzile, munţii, istoria însăşi.

În urmă cu nu mult timp, atunci când legea care urma să reglementeze aceste revendicări a fost discutată, am avertizat, fără ca nimeni să ne audă, că deşi ideea legii în sine este perfect legitimă, principiile stipulate de ea se vor întoarce împotriva oamenilor, motiv pentru care, la vremea respectivă, parlamentarii Partidului România Mare au votat împotriva acestei legi.

Chiar aceasta se întâmplă acum! Bugetul nu a fost capabil să acopere despăgubirile pagubelor provocate investitorilor FNI, sub oblăduirea statului român cu chip ţărănist.

Cum am putea măcar să visăm că putem despăgubi pe cei care revendică un inestimabil patrimoniu naţional? Există chiar şi la această întrebare un răspuns, cerând oamenilor un nou sacrificiu istoric.

De la 1866, poporului român i se cere mereu şi mereu un ultim sacrificiu istoric. Am despăgubit Uniunea Sovietică pentru că ne-a răpit Basarabia. Acum vom despăgubi, cu un ultim sacrificiu istoric, pe posesorii de palate. Şi apar firesc întrebările: ce vină au actualele generaţii de români? Ei nu au dreptul la o viaţă decentă? Trebuie să rămână la infinit oameni de sacrificiu? Să nu fiu înţeles greşit! Nu este vorba de punere sub semnul întrebării a principiului proprietăţii private, ci de contestarea aplicării acestui principiu în mod absurd, împotriva oamenilor.

Nu uitaţi, domnilor, că deşi pe hârtie idealurile comunismului păreau nobile, punerea lor în practică a însemnat moartea a milioane de oameni în gulagul sovietic. Deşi comparaţia poate să pară forţată, mecanismul erorii este acelaşi.

Noi, repezentanţii Partidului România Mare ne încăpăţânăm să credem că aplicarea unui principiu este ilegitimă, atâta timp cât produce suferinţe şi este evident faptul că pentru a despăgubi câteva persoane, un popor întreg va trebui să sufere ani întregi de acum înainte.

Dacă un drept produce astfel de efecte nefericite, daţi-mi voie să cred, forţând un paradox, că acesta este un drept abuziv, mai corect, un drept abuziv aplicat.

Să luăm un caz concret, cel al Castelului Peleş. Trec peste faptul că cea mai elementară probă a nobleţei este capacitatea de a ieşi din istorie la timp, fără a te agăţa meschin de urmele materiale lăsate de aceasta.

Altceva vreau să accentuez. Nu mă îndoiesc de faptul că adepţii liberalismului, dar şi parlamentarii puterii cunosc teoria liberală a originii proprietăţii. Dreptul de proprietate provine din munca pe care un om o adaugă unui obiect. Or, să nu uităm, de la abdicarea fostului rege, în Castelul Peleş au fost investite sume uriaşe pentru restaurare şi conservare.

Îmi veţi răspunde, poate, că detronarea lui Mihai a fost ilegitimă. Deşi e greu de înţeles cum un om care se consideră nedreptăţit poate părăsi ţara încărcat cu bunuri, în loc să lupte pentru drepturile sale. Totuşi, să presupunem că Mihai a fost deposedat ilegitim de domnie. Ei, bine, prin capriciile obiective ale istoriei, această ilegitimitate a devenit legitimă, astăzi aproape nimeni nu doreşte reinstaurarea monarhiei.

Să nu uităm, însă, că teoria liberală clasică spune aşa: un om are dreptul la un bun numai dacă el poate garanta exploatarea sau întreţinerea acelui bun. Este imposibil de înţeles cum poate Mihai să garanteze întreţinerea exorbitantă a Peleşului; poate doar transformându-l în hotel de lux.

Am încercat, domnilor guvernanţi şi domnilor liberali mai vechi sau mai noi, să vă demonstrez eroarea în care vă aflaţi în proprii dumneavoastră termeni. Dacă şi în aceşti termeni vă plasaţi în afara dreptăţii, este cazul să încercaţi să meditaţi măcar o dată cu seriozitate asupra lucrurilor cu care până acum v-aţi jucat. Nu este încă prea târziu.

Vă mulţumesc.

S-a încheiat prima parte a lucrărilor noastre de astăzi, peste 10 minute reluăm lucrările.

Pauză