Dezbateri parlamentare

Domnul Corneliu Ciontu:

O invit pe doamna Mona Muscă, se pregăteşte domnul Adrian Moisoiu.

Doamna Monica Octavia Muscă:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Ca mulţi dintre dumneavoastră, sunt sigură, m-am aflat şi eu în aceste zile din urmă în Muzeul Satului. Am putut vedea cu ochii mei cum au dispărut ireparabil bunuri culturale care ar fi putut face, fără îndoială, parte din patrimoniul cultural naţional. Ar fi putut, dar n-au făcut, pentru că legea pe care Parlamentul României a votat-o în 2000, privind protejarea patrimoniului cultural, naţional, mobil, nu este aplicată nici astăzi, la aproape 2 ani de la promulgare. Zeci de mii de obiecte, care, după oricare criterii din lume, ar fi trebuit să fie incluse în inventarul patrimoniului cultural naţional, nu au fost înscrise, pentru că funcţionarii şi demnitarii din Ministerul Culturii şi Cultelor nu au fost capabili să definitiveze procesul de clasare a acestor obiecte în patrimoniu, iar o parte din aceste obiecte au dispărut pentru totdeauna, în incendiul de săptămâna trecută.

Şi aşa cum s-a întâmplat în privinţa clasării, adică la fel cum nu a fost aplicată legea, în ceea ce priveşte clasarea acelor bunuri culturale în patrimoniul cultural naţional, la fel s-au petrecut lucrurile şi în multe alte privinţe, în Ministerul Culturii.

După incendiul din 1997, ministrul de atunci al culturii, Ion Caramitru, a dispus, ca urmare a unei anchete efectuate de corpul său de control, luarea unor măsuri urgente pentru ca asemenea catastrofe să nu mai fie posibile. Cu alte cuvinte, s-a făcut un raport de prevenţie.

În loc să se treacă la treabă, în loc să se asigure, înainte de orice altceva, integritatea fizică a bunurilor culturale, aflăm astăzi că 5 ani au trecut în zadar. Niciunul dintre cei trei directori generali şi dintre nenumăraţii directori adjuncţi care s-au perindat pe la conducerea muzeului în aceşti ani nu a reuşit să pună în aplicare câteva măsuri simple şi eficiente.

Am avut parte de tot felul de acţiuni culturale, dar nu s-a gândit nimeni să pregătească o cale de acces pentru maşinile pompierilor în caz de incendiu, astfel încât, la 20 februarie, a fost nevoie să se dărâme un zid de incintă, pentru a permite accesul autospecialelor.

Nu s-a gândit nimeni să ia în serios necesitatea construirii unui bazin cu apă pentru alimentarea pompierilor, aşa încât la 20 februarie nu exista apă suficientă şi nici hidranţi nu erau prin apropiere, tot aşa, cum nu existau nici extinctoare suficiente, iar puţinele care erau funcţionale păreau să aibă termenul de garanţie depăşit.

Toţi acei directori amintiţi s-au acoperit ani de zile cu hârtii, aruncând acum răspunderea unul asupra altuia, de parcă prima lor grijă ar fi să se susţină între ei, să susţină că nu sunt vinovaţi pentru acest dezastru, tot aşa cum şi demnitarii ministerului îşi susţin nevinovăţia. Aflăm acum că nimic din ceea ce trebuia să se facă în muzeu în aceşti 5 ani nu s-a făcut, fie pentru că nu s-au alocat bani de la buget, fie pentru că au fost cheltuiţi aiurea.

Vă amintesc, domnule ministru, Răzvan Theodorescu, că la discuţiile asupra bugetului v-am îndemnat să fiţi solidari cu noi, membrii Comisiei de cultură, pentru un buget care să permită să supravieţuiască. Aţi declarat atunci, divorţând de cultură, că bugetul este îndestulător. Dacă era îndestulător, domnule ministru, de ce nu aţi făcut nimic pentru a pune în practică programul de prevenţie a incendiilor, care zace la ministerul pe care-l conduceţi?

Ca deputat, mă simt jignită pentru felul în care am fost minţită, cu tot felul de programe de dezvoltare, de protejare, de conservare, de recondiţionare, de salvare, de revitalizarea patrimoniului cultural naţional. La ce bun toate aceste programe, dacă atunci când ia foc o bârnă în muzeu, tot ce pot să mai facă muzeografii este să încerce salvarea cu mâna a ulcelelor şi catrinţelor din casă.

Domnul ministru Răzvan Theodorescu ne-a asigurat că o parte din construcţiile mistuite de flăcări pot fi reconstruite. Eu cred că cea mai mare parte, din păcate, rămâne pierdută pentru totdeauna. Unul dintre monumentele distruse pentru vecie, fusese adus în muzeu de întemeietorul său, Dimitrie Gusti.

Paguba estimată în total se ridică, se pare, la 4 miliarde lei. Din păcate, o parte din aceste pagube nu pot fi plătite, nici în lei, nici în dolari.

Aflăm acum că nici unul dintre cele 18 muzee în aer liber din România nu şi-a asigurat patrimoniul, din cauza primelor de asigurare, prea mari, pentru prea micile bugete de care aceste muzee dispun.

Desigur, nu este niciodată o consolare să încasezi asigurări, după ce ai pierdut asemenea valori, dar să rămâi şi fără patrimoniu cultural şi fără banii cuveniţi drept despăgubire, mi se pare de-a dreptul revoltător, pentru un popor care atât de mult îşi clamează apartenenţa spirituală la Europa, apartenenţă pe care, în ritmul acesta de distrugere, nici nu prea vom mai avea cu ce s-o dovedim.

Nici nu vreau să mă gândesc la posibilitatea ca valorile din tezaurul istoric naţional sau din galeriile de artă naţională şi universală ale celor mai mari muzee naţionale bucureşte, de artă şi de istorie, să nu fie asigurate, aşa cum nu au fost şi nu sunt asigurate monumentele din muzeele în aer liber.

Anual se organizează o mulţime de simpozioane şi conferinţe despre frumuseţea spiritului românesc şi a tradiţiilor strămoşeşti. Nu ar fi mai bine, cu banii cheltuiţi astfel, să ne asigurăm la propriu patrimoniul cultural? Este o întrebare la care aştept un răspuns, prin strategia Ministerului Culturii şi Cultelor, strategie pe care domnul ministru ne-a promis-o încă de la învestitura sa şi pe care nu o avem nici astăzi.

Dacă vom mai întârzia mult, s-ar putea ca atunci când vom avea strategia să nu mai avem ce apăra cu ea.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.