Dezbateri parlamentare

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc, îl invit pe domnul Mihăiţă Calimente, va urma doamna Monica Iacob.

Domnul Mihăiţă Calimente:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Cine vede harta României, în special partea ei sudică, rămâne cu convingerea că Dunărea ne desparte de popoarele slave de la sud, Serbia şi Bulgaria. Asta din punct de vedere geografic, pentru că lingvistic avem o puternică minoritate românească negată de ambele ţări.

Astăzi am să mă refer în declaraţia mea politică la românii care se găsesc la sud de Dunăre, în Serbia, îndeobşte cunoscuţi sub denumirea de timoceni.

Teritoriul pe care aceştia locuiesc din timpuri imemoriale se întinde în valea inferioară a Timocului şi Moravei din nord-estul Serbiei şi pe platoul care desparte cele două râuri până la Dunăre. Ea ocupă teritoriul a patru judeţe: Craina, Pojorevat, Timoc şi Morava.

Această populaţie şi-a dat singură denumirea de români şi sunt împărţiţi în trei grupe: câmpiani - cei care trăiesc la câmpie, mumceani - cei care trăiesc pe dealuri şi munţi şi ungureni - cei care trăiesc în cei mai îndepărtaţi munţi, în Homeoli şi Kuceai.

Cifrele pe care diferite publicaţii sau recensăminte le arată îi situează în diferite epoci între 250.000 şi 1 milion. Statisticile sârbeşti recente nu le atribuie un număr mai mare de 15.000.

Până la 1833, situaţia a fost alta: conform statisticilor, în zonă exista un număr de 80 de biserici şi 14 mănăstiri româneşti. O dată cu formarea statului sârb, acestea au dispărut în sensul în care treptat-treptat limba liturgică română a fost înlocuită cu slavona pentru că unii ierarhi ai bisericii sârbe au considerat că Dumnezeu nu ştie româneşte.

Într-un articol din 9 februarie 1947, din ziarul Selo, intitulat "Slavii din judeţul Timoc", semnat de Petar Mundrici (deputat) se arăta că în cele 10 plase numai două sunt locuite compact de sârbi. Din totalul de 229 de aşezări ale întregului judeţ, 135 sunt pur sârbeşti, 85 valahe şi 9 aşezări mixte, cu un total de 294.915 de locuitori dintre care 157.593 sârbi şi 137.322 valahi.

În oraşele mari, Zaieceor şi Negotin acelaşi autor considera că 1/3 din populaţie sunt valahi, dar numărul precis nu se ştie pentru că nimeni nu a avut interes.

Dacă aceste cifre sunt corecte şi ele se referă numai la un judeţ din cele patru locuite de români, care este cifra reală a românilor? Cum de au rămas numai 15.000 de români, conform statisticilor sârbeşti de astăzi? Cât de mare putea fi asimilarea lor? Românii timoceni au fost cetăţeni loiali Serbiei şi au suferit în tăcere toate oprimările. Sângele lor s-a vărsat pentru Serbia în toate luptele pe care această ţară le-a purtat pentru independenţa şi integritatea naţională.

Ca ţară vecină, România nu a avut revendicări teritoriale faţă de Serbia. Nici măcar în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când efectiv a fost invitată să ocupe Banatul sârbesc, unde aveam o mare comunitate românească. De unde atunci frica fraţilor noştri sârbi faţă de aceşti români paşnici şi loiali care nu au creat probleme niciodată Serbiei şi care nici măcar autonomie nu au cerut ca alte minorităţi? - vezi cazul Voivodinei sau al Kosovului.

Pentru aceste lucruri sârbii i-au dispreţuit, considerându-l un subpopor, comparându-l cu ţiganii şi atribuindu-le în mod peiorativ denumirea de vlahi. De aici afirmaţia că vlahii nu sunt români, ajungându-se la teorii variate cum că cele două naţii nu seamănă nici măcar fizic, că vlahii sunt romanizaţi, ei fiind în realitate un grup sau o rămăşită a vreunui popor băştinaş din Peninsula Balcanică.

Din păcate, constat cu tot mai mare tristeţe că aşa-zisa prietenie dintre noi şi sârbi, clamată chiar în acest parlament cu ocazia evenimentelor din Iugoslavia de unii colegi, funcţionează doar într-un singur sens: dinspre România şi de la români. Ce s-ar fi întâmplat oare în istoria recentă dacă şi românii şi-ar fi dorit autonomia? Pot să vă răspund fără nici un fel de dubiu - ar fi fost o baie de sânge! Persecuţiile la care sunt supuşi românii, ameninţările, expulzările de la serviciu, încurajarea emigrării, interdicţia de a vorbi româneşte în biserică, şcoală şi instituţii publice nu i-au speriat. Ei sunt acolo! România trebuie să le întindă o mână, să le asculte glasul şi să le ia apărarea. Nu avem nici o revendicare teritorială sau de alt fel de la Serbia, dar nu putem tolera la infinit acest comportament provocator la adresa poporului român, a limbii române şi până la urmă a demnităţii noastre.

Ultimele acte înverşunate antiromâneşti s-au consumat chiar în Săptămâna Mare, când autorităţile civile şi bisericeşti ale Serbiei au încercat, şi probabil vor mai încerca, să dărâme bisericuţa clopotniţă din Malainita, construită de inimosul preot Bojan Alexandrovici.

Cred că lucrurile nu mai pot continua aşa! Serbia trebuie să arate că este un stat european şi că trăieşte în secolul XXI. Mai devreme sau mai târziu, Serbia va intra în Uniunea Europeană şi va fi obligată să adopte legislaţia europeană în materie de minorităţi.

Până atunci, Guvernul României are obligaţia să ceară autorităţilor sârbe şi Consiliului Europei respectarea drepturilor fraţilor noştri de la sud de Dunăre.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.