Dezbateri parlamentare

Domnul Florin-Cristian Tătaru:

"Creşterea taxelor universitare reprezintă o ameninţare la îndeplinirea obiectivelor naţionale pentru educaţie"

Permanentizarea condiţiilor de criză economică produce efecte negative în toate sectoarele economice şi categoriile sociale, punând în pericol capacitatea societăţii de a se autoregla, în condiţiile în care statul este pus sub o presiune majoră, din lipsă de resurse. Societatea cunoaşterii este o sintagmă care trebuie să definească în contemporaneitate societăţile moderne, ale căror sisteme instituţionale se bazează pe cunoaştere şi aplicarea acesteia. Acolo unde statul este slab în autoritate şi în capacitate administrativă, societatea cunoaşterii decade de la statutul său.

Cazul educaţiei superioare în România este profund grăitor. De la strategia de la Bologna şi până la astăzi am cam ratat toate ţintele propuse pentru învăţământul superior şi chiar dacă nu ne dorim o societate numai de absolvenţi de facultate, numărul absolvenţilor şi calitatea acestora contează enorm în supravieţuirea, nu mai spun în modernizarea societăţii noastre.

Supun atenţiei dumneavoastră astăzi problema creşterii taxelor universitare, situaţia care duce la accelerarea problemelor sistemului învăţământului superior. În statele UE, investiţiile în educaţie au crescut constant, apropiindu-se în medie de procentul de 6% pe care îl consideră necesar pentru sustenabilitatea economiei şi funcţionalităţii sociale. În statele cu o economie puternică şi al căror parcurs economic a fost mai avansat, investiţiile au ajuns la 10%, ceea ce înseamnă o recunoaştere a rolului major pe care îl are educaţia.

Creşterea taxelor universitare s-a produs în majoritatea ţărilor europene şi a generat îngrijorări profunde cu privire la sustenabilitatea sistemelor. În România, rata abandonului studiilor universitare este de aproximativ 50%, conform unui studiu al Asociaţiei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România.

Astfel, sistemul educaţional superior nu este sustenabil nici măcar pe termen mediu, luând în considerare descreşterea numărului de studenţi, nivelul pregătirii absolvenţilor, dar şi cel al posibilităţilor de angajare a acestora în piaţa muncii. Mai mult, studii sociologice europene arată că în acest moment există o supracalificare a absolvenţilor de universităţi, în opoziţie cu oferta de muncă existentă în piaţă, ceea ce teoretic ar însemna că trendul descendent al numărului de studenţi reprezintă o adaptare la necesităţile pieţei. Însă România are unul din procentele mici de pregătire universitară la nivel european, ceea ce înseamnă că se cimentează acest procent şi ca nivel de dezvoltare în raport cu alte societăţi şi economii.

Dacă nu luăm în calcul pretenţiile de dezvoltare ale României, ar trebui să fim mulţumiţi că un număr mai mic de studenţi devin absolvenţi, trimiţând în producţie mai mulţi oameni. Însă cum şcoli de meserii nu prea mai avem, înseamnă că majoritatea absolvenţilor de şcoli din ţara noastră trebuie să rămână la nivelul mediu şi cu foarte puţine specializări, ceea ce intră în contradicţie flagrantă cu viziunea despre echilibru social. Fără trepte de pregătire, pe care să se afle procente stabile din populaţie, ne îndreptăm spre modelul feudal. Ne îndepărtăm de modelul dezirabil cu paşi repezi şi trebuie să gândim urgent sustenabilitatea sistemului de învăţământ superior. Dacă adăugăm fenomenul migraţiei "creierelor" în Occident şi declinul demografic, vom ajunge la perspectiva unui dezastru economic şi social.

Bursele universitare sunt mult sub nivelul acceptabil al susţinerii financiare pentru un student, atât pentru cazare şi masă, nu mai spunem pentru cumpărarea de cărţi şi alte obiecte necesare studiului, iar procentul tinerilor de la ţară care urmează cursuri universitare scade rapid.

Sistemul universitar din România trebuie adaptat rapid şi finanţat, pentru a putea fi un sprijin pentru dezvoltare economică. Taxarea în sistemul universitar nu trebuie să fie dependentă doar de scăderea nivelului studenţilor şi de creşterea cheltuielilor de cazare, motivată prin creşterea preţurilor la utilităţi şi întreţinere, ci trebuie să fie corelată cu creşterea calităţii rezultatului propus. Sistemul de la Bologna este considerat un sistem destul de defectuos, cu consecinţe negative pe întreg continentul european, ceea ce înseamnă că trebuie readaptat la tendinţele sociale şi economice ale momentului. Trebuie să gândim un sistem de sprijin financiar, pentru ca universităţile să scoată cu adevărat absolvenţi capabili de a se integra rapid pe piaţa forţei de muncă şi care să gândească soluţii economice sustenabile.

Atrag atenţia că creşterea abandonului şcolar la nivel universitar nu aduce nimic bun, în condiţiile în care sumele de bani investite de studenţi nu constituie valoare adăugată pentru universităţile în care aceştia şi-au început studiile, însă reprezintă pierderi economice pentru familiile acestora. Pe fondul unui transfer de responsabilităţi de la nivel naţional la nivel local şi regional, poate este necesar să sporim finanţarea şi sprijinul de la administraţiile locale care mai au resurse suplimentare. Pentru aceasta este nevoie însă de un transfer de know-how administrativ de la nivel central, care să sprijine această nouă relaţie. Absorbţia de fonduri europene este vitală şi pentru acest sector, loc în care se pot întâlni încă o dată administraţiile locale şi universităţile. Mai mult, administraţia locală poate dezvolta relaţii de colaborare între universităţi şi potenţiali investitori, folosind infrastructura universitară pentru dezvoltarea afacerilor.

Întrebările la care trebuie să răspundem sunt: ce facem dacă sistemul de învăţământ superior nu mai realizează produsul care trebuie să salveze întregul sistem social? Dacă renunţăm la societatea cunoaşterii, către ce tip de societate ne îndreptăm? Ce facem în faţa declinului social evident? Ne apărăm cu o pregătire superioară sau capitulăm în faţa unei tendinţe inevitabile? De aceste răspunsuri ţine viitorul nostru. Propun să ne preocupăm de acest viitor.