Dezbateri parlamentare

Domnul Ovidiu-Ioan Dumitru:

"Ne mai pasă de fraţii noştri din Ucraina? Dar de copiii noştri din ţară?"

Pe 21 noiembrie 2013, un grup de studenţi din Kiev se adunau pe Maidan pentru a protesta împotriva deciziei guvernului preşedintelui Ianukovici de a anula în ultimul moment semnarea Acordului de asociere cu Uniunea Europeană. Rând pe rând li s-au alăturat şi alte grupuri şi nu a mai fost mult până când s-a trecut de la proteste paşnice la unele violente. Întreaga situaţie a degenerat pe 16 ianuarie 2014, când Ianukovici a semnat o lege care impunea restricţii foarte mari organizatorilor de proteste, care îngrădea inclusiv dreptul la libera exprimare. Evenimentele au escaladat până în pragul unui război civil, după luni de proteste regimul Ianukovici fiind înlăturat de la putere. Autorităţile de la Moscova, realizând că sunt pe punctul de a pierde de sub influenţa lor Ucraina în favoarea Occidentului, au reacţionat trimiţând armata şi încercând să ocupe peninsula Crimeea, un teritoriu odată parte a URSS, în prezent o regiune autonomă aparţinând Ucrainei. Evenimentele s-au succedat într-un ritm alert, cu un caracter ridicat de imprevizibilitate.

De ce am ales să abordez acest subiect într-o declaraţie politică? Pentru că, atunci când vorbeşti de Ucraina, vorbeşti de o ţară vecină, cu care România împarte 650 de km de graniţă, unde există 360000 de cetăţeni vorbitori de limba română, reprezentând ca pondere a doua minoritate după cea rusă. Deşi România are primul interes pentru ce se întâmplă în Ucraina, având în vedere numeroasa comunitate de români din zonă, deşi situaţia de acolo poate afecta relaţiile comerciale pe care le avem cu Ucraina, deşi există riscul ca această criză să fie resimţită în investiţiile străine directe, reacţia autorităţilor de la Bucureşti nu a existat.

Abia pe 19 februarie 2014, atât ministrul de externe, Titus Corlăţean, cât şi Preşedintele României, Traian Băsescu, au ieşit cu o declaraţie, făcând un apel la stabilitate în zonă şi încetarea violenţelor. În această perioadă, miniştrii de externe polonez, francez şi german se aflau deja la Kiev în încercarea de a negocia viitorul fostei republici ruseşti.

Deşi Preşedintele României are atribuţii în domeniul apărării, al siguranţei naţionale şi în politica externă, deşi acesta conduce un Consiliu Suprem de Apărare a Ţării, din care fac parte şi primul- ministru, ministrul de externe, ministrul apărării, directorii SRI şi SIE, deşi există un Departament pentru românii de pretutindeni în subordinea Guvernului, o Comisie parlamentară pentru românii de pretutindeni, dar şi comisii parlamentare pentru politică externă, una la Camera Deputaţilor şi alta la Senat, niciuna din aceste structuri nu au întreprins vreun demers instituţional pentru apărarea intereselor României şi a vorbitorilor de limbă română din Ucraina.

Deşi există riscul declanşării unui conflict armat pe teritoriul Crimeei, la doar 160 de mile marine de graniţele României, o distanţă pentru care unei nave din flota rusească îi sunt necesare doar 10 ore pentru a o parcurge, aşa cum însuşi preşedintele Băsescu sublinia, deşi tensiunile din Crimeea s-au extins şi în Transnistria, iar în acest context, un deputat rus, originar din zonă, a cerut Ministerului de Externe de la Moscova să analizeze posibilitatea recunoaşterii regiunii şi integrării ei în Federaţia Rusă, adăugând că România ar putea recurge la manevre militare pentru a anexa Republica Moldova, până în acest moment nu s-a constituit nicio celulă de criză la Cotroceni, o soluţie adoptată în multe alte situaţii de o gravitate mult mai redusă. Autorităţile de la Bucureşti nu au considerat necesară adoptarea unei atitudini preventive şi stabilirea unei strategii aplicabile în cazul în care s-ar ajunge la un conflict armat.

Mai mult decât atât, actuala majoritate, mult prea ocupată cu luptele politice interne, nu consideră oportună adoptarea unei declaraţii a Parlamentului României în privinţa situaţiei din Ucraina, cel puţin nu momentan. Încă o dată, România pare izolată pe plan extern - reacţiile în astfel de situaţii sunt timide, aşteptând în tot acest timp să vedem ce vor face celelalte state. Afirmaţia mea este îndreptăţită dacă ne uităm la declaraţiile celui de-al treilea om în stat, Valeriu Zgonea, care spune cu o lejeritate debordantă că "Singura problemă pe care o avem este că nu există un proiect coerent la nivelul Uniunii Europene, nu există niciun parlament naţional care să fi luat o decizie şi atunci nu ar fi bine, având în vedere că noi suntem preocupaţi de Georgia şi de Republica Moldova, să semneze în această vară acordul de asociere; amândouă se bazează pe România, n-aş vrea să fim noi primul parlament care dă o declaraţie (...) Dacă situaţia escaladează şi apar alte chestiuni care sunt legate şi de o abordare a noastră, fiind la graniţa cu Ucraina, în acel moment, şi alte parlamente naţionale iau decizii de acest gen, luăm şi noi o decizie (...) Eu nu cred că există o urgenţă în acest moment".

În primul rând, domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor, ar trebui să ştiţi că deja mai multe parlamente au adoptat declaraţii în acest sens. În al doilea rând, v-aş întreba ce ar trebui să se mai întâmple în zonă pentru ca această situaţie să reprezinte o urgenţă pentru dumneavoastră, pentru ca România să se pronunţe, oferind un semnal puternic de solidaritate?

Este tardiv şi riscant, în acelaşi timp, să mai solicităm ca România să mai facă parte dintr-un grup de negocieri în zonă, în situaţia în care până în acest moment am stat ascunşi şi nu am contat în politica regiunii şi nici nu avem stabilită o strategie clară cu privire la conflictul declanşat sau la românii care trăiesc în Ucraina.

Cu toate acestea, vă întreb, stimaţi guvernanţi şi reprezentanţi ai României peste hotare, ce mai aşteptăm să ne protejăm fraţii din afara graniţelor sau, în cazul escaladării conflictului, chiar copiii în interiorul acestora?