Dezbateri parlamentare

Domnul Nicuşor Păduraru:

"Termenul de garanţie din lucrările de infrastructură"

În fiecare an, după topirea zăpezilor, şoselele din România arată dezastruos pentru că nu au fost realizate corespunzător de către constructori, aceştia nemaiavând nicio responsabilitate, motivul fiind simplu - lucrarea nu se mai află în perioada de garanţie. Din păcate, statul român s-a transformat într-un adevărat dentist, pentru că an de an plombele sunt cea mai eficientă soluţie de acoperire a găurilor care apar după topirea zăpezii. În acest moment, resursele financiare pe care le are la dispoziţie CNADNR ajung să fie folosite pentru reparaţii de drumuri care au fost deja reabilitate, iar acestea nu reprezintă decât vreo 30% din reţeaua naţională. Cele mai multe drumuri din reţeaua naţională, adică vreo 70%, au durata de viaţă depăşită. Pentru acestea nu se anunţă prea curând lucrări de modernizare, fapt ce va duce la o degradare şi mai mare.

Astăzi nu voi trece în revistă exemple concrete, pe care orice cetăţean din oricare judeţ al României le cunoaşte de altfel foarte bine. Voi face însă referire la modul de lucru în ceea ce priveşte stilul în care este abordată repararea infrastructurii rutiere, garanţia unor lucrări sau la modul de întreţinere a drumurilor publice, mai ales pentru cele care sunt în responsabilitatea administraţiei publice locale, adică cele care sunt în grija consiliilor judeţene, respectiv locale.

În general, termenul de garanţie pentru şoselele româneşti este de doi ani, în timp ce în alte ţări acest termen se poate duce până la 10 ani. Astfel, Austria, Danemarca, Norvegia, Germania, Suedia au termene de garanţie de până la 5 ani, iar Franţa nu acceptă ca termenul de viaţă al şoselelor să fie sub 10 ani. Ne aflăm însă în acest moment într-o situaţie penibilă, pentru că s-a ajuns ca şoselele să se strice imediat după ce expiră garanţia sau, în unele cazuri, chiar înainte de acest moment, iar timpul de viaţă al şoselelor nu este un subiect în limbajul curent. În aceleaşi ţări menţionate mai sus, timpul de viaţă al şoselelor este din start până la 30 de ani sau chiar mai mult, la fel cum responsabilitatea întreţinerii drumurilor în perioada de garanţie poate fi sarcina constructorului.

Potrivit unor date statistice, România are o reţea de drumuri naţionale de 16.062 km, de unde rezultă că peste 11.200 km sunt în stare proastă. În general, termenul de garanţie este de doi ani, iar în ultimul timp contractele au început să prevadă perioade de trei ani de zile. Contractele încheiate şi prevederile legislaţiei în vigoare, consider că nu sunt însă suficient de dure, ceea ce permite cheltuirea unor sume imense pentru reparaţii şi întreţinere nejustificate, îmbogăţind firmele de profil, care speculează aceste deficienţe. Performanţa acestora o avem ca probă clară în fiecare judeţ, atunci când numărăm gropile sau constatăm proasta calitate a lucrărilor.

Problema termenului de garanţie apare în urma unui principiu care ghidează Legea achiziţiilor publice. În acest moment se consideră că oferta cea mai bună o reprezintă cea care are preţul cel mai mic. Din această cauză este evident că unii constructori vor face tot posibilul pentru a reduce costurile, inclusiv tratarea superficială a mixtului de asfalt. De exemplu, în multe locuri din ţară se foloseşte încă bitumul clasic, care nu mai este utilizat pentru drumurile importante aproape nicăieri în Europa.

Bitumul normal devine casant începând de la circa -9 grade Celsius, în timp ce temperatura la care se fluidizează este de 54-55 de grade. Aceasta în condiţiile în care vara, la o temperatură exterioară a aerului de 40 de grade de exemplu, bitumul poate atinge lejer şi 60 de grade. Acest lucru duce la o perioadă de viaţă scurtă, iar drumurile se strică imediat.

Pe de altă parte, bitumul modificat este, în medie, cu până la 50% mai scump decât cel normal, însă poate deveni casant începând de la temperaturi de -13 grade, în funcţie de mixtură, temperatura scăzând şi până la -20 de grade. În ceea ce priveşte punctul de lichefiere, bitumul modificat îşi păstrează calităţile de bază, fără a începe să se topească, şi la temperaturi de până la 70 de grade Celsius. Din acest motiv, consider că e necesară regândirea unor aspecte legislative aferente achiziţiilor publice, mai ales în domeniul standardelor de calitate legate de infrastructură, pentru a putea forţa constructorii să ofere servicii de bună calitate.

Pe lângă faptul că drumurile noastre sunt proaste, mai sunt şi scumpe. Negocierile pe care le-a făcut statul român în ultimii 20 de ani pentru contractele de infrastructură încheiate, plătite din banul public către companiile private, au suscitat nenumărate controverse şi cred că avem, în unele cazuri, situaţii ce concurează cu cele mai ridicate preţuri din Europa. Doresc să trag un semnal de alarmă pentru că România are probleme din punct de vedere al infrastructurii, nu numai prin prisma multiplelor investiţii necesare, în condiţiile în care resursele financiare sunt reduse ca efect al unui buget de austeritate, ci mai ales din punct de vedere al calităţii: în fapt, cheltuim prea mult pe lucrări de proastă calitate.

A venit timpul să reflectăm asupra unor schimbări legislative care să influenţeze modul în care statul român îşi negociază contractele pe infrastructură, în aşa fel încât să nu mai punem plombe în fiecare an şi mai ales să oferim cetăţenilor calitatea corespunzătoare serviciilor publice dependente de infrastructura rutieră.