Dezbateri parlamentare

Domnul Liviu-Bogdan Ciucă:

"Justiţia înainte de Raportul Comisiei Europene"

Una dintre problemele care a fost în mod constant pe agenda opiniei publice din ţară şi în atenţia Comisiei Europene, într-un mod şi într-o manieră neplăcută, este situaţia din justiţie.

Raportul privind mecanismele de colaborare şi control al sistemului de justiţie şi afaceri interne din România, aşteptat pentru finalul lunii februarie, va fi publicat de Comisia Europeană după 3 martie. Potrivit ultimului raport pe justiţie vizând România, miniştrii de externe ai UE au decis continuarea monitorizării ţării noastre în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare stabilit odată cu aderarea României la UE. României i s-a cerut ajungerea la un consens politic care să permită o bună funcţionare a justiţiei. Raportul precedent mai sublinia că România şi Bulgaria nu au luat suficiente măsuri pentru combaterea corupţiei şi a crimei organizate, motiv pentru care trebuie să accepte monitorizarea UE pentru încă un an.

Aşa cum aminteam în nenumărate rânduri, conflictele de natură instituţională în acest domeniu reprezintă o demonstraţie a caracterului superficial în care autorităţile au reuşit să compatibilizeze practicile juridice şi relaţiile instituţionale din domeniu cu exigenţele minime presupuse de postura unui stat de drept european. Din nefericire, nu este nevoie de foarte multe cunoştinţe aplicate pentru a constata eşecul autorităţilor în managementul instituţiilor juridice, iar acest eşec pune în cauză însăşi maniera în care am reuşit să implementăm practicile şi normele statului de drept.

Pentru statele europene, justiţia este o componentă de bază a patrimoniului naţional şi un mijloc de afirmare şi exercitare a drepturilor şi libertăţilor individuale, ca şi o cale de promovare a intereselor comune. Urmărind dezbaterile asupra noului Tratat european şi insistenţa unor state de a-şi păstra particularismul sistemului juridic, vom înţelege cât de departe ne aflăm de aceste realităţi.

România a avut constant probleme cu aprofundarea normelor statului de drept şi ale separaţiei puterilor în stat. Dincolo de introducerea sa în Constituţie, principiul a fost socotit inaplicabil de către cetăţeni, ca şi ideea egalităţii în faţa legii. Independenţa justiţiei s-a aflat şi pe agenda negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, iar capitolul referitor la Justiţie şi Afaceri Interne a reprezentat una din cele mai dificile faze ale negocierilor.

Comisia Europeană a avut în vedere vulnerabilităţile României în domeniul justiţiei, chiar şi după semnarea Tratatului de aderare şi a menţinut, în consecinţă, o anume presiune asupra autorităţilor, prin intermediul clauzei de salvgardare şi al rapoartelor periodice de monitorizare. Aprecierea forurilor comunitare coincide în mare măsură cu aceea a cetăţenilor români care, în ultimii ani, şi-au pus speranţele mai mult în hotărârile instanţelor comunitare, decât în deciziile instanţelor naţionale.

Raportul intermediar pe justiţie al Comisiei Europene din februarie arată că "situaţia din teren dă naştere la preocupări" şi semnalează că "în domenii-cheie cum ar fi lupta împotriva corupţiei la nivel înalt nu s-a făcut încă dovada unor rezultate convingătoare". În acelaşi timp, Comisia subliniază că planul de acţiune al Guvernului român este lipsit de consecvenţă şi are o serie de lacune.

Răspunsul găsit de România la aceste duble exigenţe nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor niciuneia dintre părţi. Ultimii trei ani au plasat justiţia în centrul episoadelor conflictuale dintre diverse instituţii ale statului. Dacă ne obişnuisem cu faptul că primitivismul oamenilor politici a transferat lupta împotriva corupţiei dintr-o atribuţie a justiţiei într-un instrument al lupte politice, nimeni nu îndreptăţeşte utilizarea instituţiilor specializate ale puterii judecătoreşti ca anexe ale intereselor şi revanşelor de partid.

Legislaţia elaborată în contextul finalizării negocierilor din 2004, care limita drastic amestecul factorului politic în domeniul rezervat corpului de magistraţi şi parchetului, a fost modificată, din iniţiativa Guvernului, prin asumarea răspunderii. Invocarea anticorupţiei şi orgoliile personale au făcut ca întreg efortul de eficientizare a funcţionării justiţiei să cadă în derizoriu. Spre deosebire de echivalentele europene, puterea a preferat să accentueze atribuţiile parchetelor, acordându-le puteri susceptibile să genereze abuzuri. Acţiunile acestora din urmă au determinat suspiciuni de partizanat politic, iar finalitatea în cazul marilor dosare de corupţie este incertă.

Impresia este că România a făcut imenşi paşi înapoi, independent de chestiunile tehnice şi procedurale, care trebuie să rămână la îndemâna cunoscătorilor, factorii politici şi sociali vor trebui să facă faţă deficitului de credibilitate cu care se confruntă justiţia românească. Aceasta se adaugă mai vechilor carenţe legate de eficienţă, semnalate în rapoartele de specialitate. Sper să nu ne confruntăm cu o nouă clauză de salvgardare, deşi aceasta poate fi oricând avută în vedere de către cei care monitorizează România. Statul se află însă implicat în procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, unde România înregistrează un nefast loc fruntaş la procese pierdute.

Cu cât justiţia română va fi mai decredibilizată, cu atât instanţele străine vor avea temeiuri mai serioase să recepteze punctele de vedere ale contestatarilor hotărârilor sale.