Dezbateri parlamentare

Doamna Antoneta Ioniţă:

"În România, medicii rezidenţi agonizează fără speranţă"

Constatam, la începutul acestui mandat, că destul de mulţi dintre noi facem parte dintr-o tagmă care în mai toate timpurile şi în majoritatea societăţilor, indiferent de gradul acestora de dezvoltare, a fost privită cu respect de membrii comunităţilor pe care le-au slujit. Mă adresez dumneavoastră, tuturor colegilor mei, precum şi acelora care fac parte din sistemul medical românesc, care ştiu câtă responsabilitate înseamnă să ai în mâinile tale, în deciziile tale, viaţa unui semen. Sunt convinsă că problema supusă atenţiei va fi tratată cu toată seriozitatea, fiind una de interes general şi de o gravitate tulburătoare.

Poate nu sunteţi străini de situaţia spitalelor din ţară, a sistemului de urgenţe românesc, a anomaliilor întâmpinate în actul medicinei de familie sau a problemelor de tot felul. Vreau să ne oprim astăzi şi să medităm la ceea ce înseamnă viitorul medicinei româneşti, la tinerii rezidenţi sau absolvenţi de rezidenţiat, care au depus Jurământul lui Hippocrate, după ce au muncit pe brânci, zile şi nopţi, pentru a deveni profesionişti adevăraţi. Mă văd nevoită să trag încă un semnal de alarmă asupra situaţiei dezastruoase din cadrul sistemului sanitar românesc. O ţară secătuită de cadre medicale, cu sute de rezidenţi care aleg anual să plece în străinătate, umiliţi şi ignoraţi de cei care ar trebui să le fie mentori. În lipsa lor, spitalele mici, din provincie, nu mai pot funcţiona, centrele spitaliceşti din oraşele mari devin, astfel, supraaglomerate, iar rezultatul îl ştim cu toţii. Multă frustrare adunată atât în rândul cadrelor medicale, dar şi al pacienţilor pentru care holurile instituţiilor spitaliceşti sunt trepte ale răbdării şi culoare ale suferinţei.

Suntem cu toţii conştienţi de importanţa esenţială pe care o are calitatea actului medical într-o societate ce se doreşte a fi sănătoasă. În condiţiile amintite, acest standard calitativ este imposibil de atins. Ca orice analiză temeinică şi această radiografie trebuie să se concentreze pe punctele esenţiale în care sistemul pare a avea cele mai mari fisuri, iar una dintre aceste breşe este reprezentată de procesul prin care tinerii absolvenţi de medicină trebuie sa treacă pentru a deveni medici.

Din discuţiile purtate, de-a lungul timpului, cu tineri aflaţi în acest stadiu al carierei, pot spune că nu doar banii reprezintă motivaţia acestora pentru care rămân sau pleacă din sistem sau din ţară. În mod evident, un nivel de salarizare pe măsura muncii depuse le oferă condiţii decente şi normale de viaţă, însă problemele pe care rezidenţii le reclamă sunt mult mai profunde. Vorbim despre nişte tineri care au studiat intens şi care au intrat în rezidenţiat la 24-25 de ani. Drumul până în acest moment a fost înţesat de examene şi de emoţii, de renunţări personale şi de o determinare de a trece peste lipsuri materiale şi de nedreptatea ca, medic fiind, să te bazezi pe ajutorul financiar al părinţilor.

Odată ce pătrund în malaxorul rezidenţiatului şi al specializării, tinerii medici remarcă stupefiaţi că, în loc de specializări clinice aprofundate şi practică supervizată de mentori cu experienţă, au parte de gărzi peste gărzi, de o birocraţie sufocantă şi de piedici la tot pasul. Rezidenţii sunt transformaţi în conţopişiti de serviciu, mulţi sunt lăsaţi fără îndrumare în stufoasa lume a codurilor, condicilor şi a actelor de completat. Un sistem autodeterminat, în care doar norocul te poate aduce sub aripa unui coordonator responsabil, care să îi îndrume corespunzător, care să îi înveţe meserie, şi nu cum să satisfacă nevoile birocratice ale sistemului. Dependenţa de acest unic mentor naşte o serie de abuzuri, reclamate deseori de tineri, care recunosc însă că medicul cu experienţă este, la rândul lui, hărţuit de supraaglomerare şi de hârţoage.

Cu toate acestea, rezidenţii se încăpăţânează să rămână în sistem. Cu ajutorul familiilor fac efortul unor supraspecializări în străinătate, iar la întoarcere, surpriză! Nu puţini au constatat faptul că stagiul nu le-a fost recunoscut, deşi unii colegi, aflaţi în aceeaşi situaţie, au fost, din nou, mai "norocoşi". Sau constată că tot ce au învăţat în centrele din afara ţării nu poate fi pus în practică, din lipsă de aparatură sau de materiale. Rezidenţii se simt ai nimănui, în degringolada creată şi în absenţa unei metodologii clare. Sfârşitul procesului este reprezentat de un examen individual, susţinut în faţa a trei profesori, fără nicio dovadă video, în cazul unei contestaţii. Iar obligativitatea susţinerii acestui examen, dintr-o materie prea puţin updatată noilor rigori medicale, în centrele universitare în care s-a desfăşurat minimum 75% din stagiu, este un alt aspect pe care rezidenţii vor să îl îndrepte.

Medicina a fost, în ultimii aproape 30 de ani, poate cel mai văduvit sistem românesc, alături de educaţie. Problemele nu contenesc, lipsurile sunt multe, românii sunt tot mai nemulţumiţi. Se moare pe capete din cauza infecţiilor nosocomiale, a crizelor de medicamente şi vaccinuri. Dar, dacă de ziua de astăzi nu ne pasă, poate ar trebui să ne gândim măcar la mâine, la cine va mai lucra mâine în sistemul sanitar românesc! În mod iresponsabil, ne alungăm viitorul din ţară! Într-un sistem suprasaturat de pacienţi, rezidentul român poate ar reprezenta şansa. O şansă de care noi, cu încăpăţânare, continuăm să ne batem joc.