Dezbateri parlamentare

Domnul Andrei Ioan Chiliman:

Domnul deputat Alexandru Stănescu. Se pregăteşte doamna deputat Paula Ivănescu.

Domnii Petru Şteolea şi Valeriu Tabără (din sală):

Replică!

Domnul Andrei Ioan Chiliman:

La intervenţiile acestea, nu se dau replici. (Rumoare în partea stângă a sălii.)

Domnul Anghel Stanciu (din sală):

Dar palme se pot da?!

Domnul Andrei Ioan Chiliman:

Cine e înscris la cuvânt poate să dea replici, eventual, în cuvântul respectiv, şi atât, respectând cele 3 minute. De altfel, vă rog să le respectaţi, pentru că mai sunt o mulţime de colegi care doresc să vorbească.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Alexandru Octavi Stănescu:

Stimate domnule preşedinte de şedinţă,

Stimaţi colegi,

Aş dori să vă reţin atenţia cu câteva aspecte legate de siderurgia românească în faţa secolului XXI, în sfera imaginii unui progres sau a destiinţării.

Siderurgia din România care într-un trecut nu prea îndepărtat a atins o producţie de 14,4 milioane tone de oţel, cu o prezenţă, pe piaţa mondială, de 3,2 milioane de tone exportat, a constituit şi constituie una din priorităţile de "interes" ale Comunităţii Europene. Acest "interes" rezultă din puterea de a rezista noilor condiţii de largă deschidere proclamate ca principiu de bază al noii orientări politice a României, handicapul competiţional dintre o siderurgie prioritar extensivă şi una total intensivă, temporizarea dezvoltării unor germeni de realizare a unei siderurgii de produse fine, la care atât dotarea, cât şi specificul tehnologiilor impuneau abordări noi, piaţa internă de oţel nemaiputând prelua oferta siderurgiei naţionale, liberalizarea relativ rapidă a im-puturilor, sub presiune externă, existenţa unor investiţii nefinalizate, cu consecinţe în decapitalizarea producătorilor.

Tot "sprijinul metodologic" al Comunităţii Europene, începând din '90 încoace, nu a dus la rezolvarea problemelor mari ale siderurgiei, în contextul economiei româneşti. Este greu de admis că specialiştii Comunităţii Europene, veniţi pentru a ne sprijini, nu au prognozat căderea dramatică a pieţii interne, în contrast cu studiul Băncii Mondiale - SOFRIDE, nu au susţinut că restructurarea unui subsistem economic naţional este productivă a se face numai în contextul restructurării economiei în ansamblul său, nu au cunoscut că o siderurgie nu poate fi eficientă în condiţiile unei industrii interne neeficiente, în condiţiile unei dezvoltări armonioase, putându-se face doar în cadrul unei economii cu sectoarele de bază echilibrate. Şi, totuşi, "experimentul" a fost declanşat! O ţară care a dispus de o bază tehnico-materială adecvată unei activităţi siderurgice a fost supusă decapitării, pentru obiective hilare - ale unei aşa-zise dezvoltări, în care capacitatea de penetrare pe piaţa de valori mondială prezintă, chiar şi teoretic, şanse mici de reuşită. Se face un puternic lobby, de către cercuri interesate în slăbirea sectorului siderurgic din România, pedalându-se pe faptul că această industrie este caducă, fără rost, în economia românească, inoculându-se ideea că aceasta formează o altă gaură neagră care, prin producţia ridicată de oţel, ar contribui la situaţia precară economico-financiară a României, neţinându-se cont de ansamblul mediului economic în care aceasta acţionează.

O poziţie deosebit de nocivă a unor persoane cu puteri de decizie temporare este aceea de a demonstra că nu mai avem piaţă pentru aşa ceva şi, evident, industria siderurgică trebuie să se restrângă. Câteva argumente contra: concurenţa acerbă pe piaţa internaţională, cu trei axiome: piaţa nu este un dat pe viaţă, rămânerea pe piaţă este condiţionată de calitate, termen şi preţ, costurile revenirii pe o piaţă sunt mult mai mari decât penetrarea pe o piaţă nouă. Procedând astfel, se face jocul concurenţilor, în dauna intereselor naţionale, fără măsuri de salvgardare. Şi iată un exemplu: se propune primului-ministru Radu Vasile cooperarea cu ţările CEFTA şi Uniunii Europene, pentru crearea complementarităţii şi evitarea investiţiilor paralele, fără ca aceste subiecte să fie menţionate în documentele celor două organisme, cu atât mai revoltător fiind faptul că autorii cunosc bine gândirea şi modul de acţiune al celorlalte ţări concurente. Propunerea este aprobată. Se continuă politica impusă de necompetitivitate şi falimentare forţată a economiei, în general, şi a siderurgiei, în special, prin preţuri şi tarife mari la energie electrică, termică şi gaze naturale, servicii de transport, prin lipsa unei protecţii pertinente a producătorului intern, promovându-se, cu efect devastator, suprataxe la importurile de materii prime, în paralel cu eliminarea taxelor la semifabricate şi produse, lichidări sub masca restructurării, chiar şi a capacităţii de mobilizare, în dispreţ pentru siderurgia şi siguranţa naţională, privatizări ca un scop în sine, schimbând proprietarul, fără a rezolva nimic, elaborarea unor strategii în spatele uşilor închise, fără analize de detaliu, cu cei ce simt pulsul diverselor sectoare şi exemplele pot continua. Toate acestea într-un uluitor contrast cu politica mondială a ţărilor industrializate: o dinaimică accentuată a consumului aparent de laminate, cu un puternic suport în actul de modernizare şi restructurare, în exportul şi dinamica producţiei de oţel, susţinerea caracterului strategic şi păstrarea competitivităţii produselor siderurgice şi nu în ultimul rând implicarea executivelor sau legislativelor naţionale şi comunitare, în crearea unor facilităţi adecvate.

În sinteză, nu este greu de descifrat faptul că se duce o politică concertată, din exterior şi din interior, pentru blocarea conştientă a punerii în aplicare a strategiei domeniului, vezi programele PSAL şi RICOP, abandonarea finalizării unor investiţii în valoare de peste 1,5 miliarde de dolari, în dorinţa lichidării, cu orice preţ, în detrimentul modernizărilor pentru eficientizarea fluxurilor tehnologice, scăderea nivelului de accesibilitate pe piaţa mondială şi diminuarea majoră a contribuţiei siderurgiei în producţia industrială care, astăzi, reprezintă 4o%, şi în activitatea de export, cu o susţinere de 20% astăzi. De asemenea, scăderea sensibilă a aportului la soldul balanţei comerciale, cu o contribuţie pozitivă astăzi.

Domnilor guvernanţi,

Cum pot fi catalogate toate cele de mai sus, în comparaţie cu strategia naţională de dezvoltare durabilă, recent promovată, altfel decât demagogie, incompetenţă, amatorism, obedienţă faţă de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, la formulele impuse de politica de globalizare mondială, pentru noi având statutul de translatare spre zona ţărilor slab dezvoltate, nepăsare privind interesele naţionale, derobare de răspundere pentru catastrofa în care aţi împins ţara şi, nu în ultimul rând, puneţi-vă întrebarea firească: are România forţa financiară necesară renunţării la baza industrială existentă şi construirea uneia noi, dacă aceasta ne va mai fi permis?

Vă mulţumesc.