Dezbateri parlamentare

Doamna Simona Bucura-Oprescu:

Legea nr.448/2006

În societatea noastră există, ca în orice comunitate umană, persoane cu dizabilităţi care se confruntă cu reale probleme din cauza neaplicării legislaţiei în vigoare. Chiar dacă au fost loviţi de soartă mai mult decât poate ar merita, românii cu dizabilităţi sunt încă nevoiţi să suporte privirile chiorâşe şi chicotelile ironice ale celor din jur. Cele mai multe lovituri pentru persoanele cu dizabilităţi le oferă societatea, nicidecum boala.

Există o legătură directă între dizabilitate şi sărăcie? Care ar putea să fie aceasta şi cum este influenţată educaţia şi ocuparea forţei de muncă de cătrepersoanelecudizabilităţi?Considerăm oportună dezbaterea acestei problematici, deoarece persoanele cu handicap constituie 10% din populaţia lumii (Wolfensohn, 2004), fiind important ca noile politici din România să se axeze în această direcţie, a îmbunătăţirii statutului economic alpersoanelor cu dizabilităţi.

Relaţia dintre dizabilitate şi sărăcie variază în cadrul culturilor şi între culturi. Deşi multe persoane cu dizabilităţi trăiesc în sărăcie şi experimentează discriminarea, nu toate sunt sărace în termeni economici. Sărăcia nu se referă doarla dimensiunea veniturilor, ci şi la excludere socială şi lipsa de putere. Este cunoscut deja faptul că oamenii devin săraci deoarece sunt excluşi din instituţiile sociale unde accesul se bazează pe statut, privilegii, rasă şi gen. Excluziunea duce la lipsa resurselor, aşteptări scăzute, predispoziţie spre îmbolnăviri şi educaţie slabă (Yeo, 2001).

Persoanele cu dizabilităţi sunt discriminate din naştere sau din momentul în care au contractat o dizabilitate. În comunităţile deja sărace, un copil cu dizabilitatepoate ajunge chiarmai exclus.Acolo unde resurselesunt limitate,împărţirea egală a resurselor la copiii cu dizabilităţi poate fi văzută ca iresponsabilitate economică, din moment ce aceştia nu le vor putea înapoia în viitor în familie.

În multe părţi ale lumii, persoanele cu dizabilităţi sunt victime ale unui tratament degradant, ale abuzului şi discriminării. Percepţia socială în ceea ce priveşte persoanele cu handicap este încă precară în ţara noastră.

Toate persoanele cu dizabilităţi intelectuale sau de altă natură sunt cetăţeni ai ţărilor lor, nu mai puţin îndreptăţiţi la consideraţie, respect şi protecţie în faţa legii decât concetăţenii lor. Persoanele cu dizabilităţi trebuie să trăiască, să înveţe, să lucreze şi să se bucure de viaţa din comunitate şi să fie acceptate şi preţuite la fel ca orice alt cetăţean.

Reamintind principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite, care recunoaşte demnitatea, valoarea şi drepturile egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane, ca fundament al libertăţii, justiţiei şi păcii pe glob, Reamintind Convenţia internaţională privind drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia internaţională privind drepturile civile şi politice, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, Convenţia privind eliminarea torturii sau a altor forme de tratament sau pedeapsă crude, inumane sau degradante, Convenţia privind drepturile copilului, şi Convenţia internaţională privind muncitorii migranţi şi membrii familiilor acestora.

- Recunoscând faptul că dizabilitatea este un concept care evoluează şi că dizabilitatea rezultă din interacţiunea dintre persoanele cu handicap şi barierele care ţin de atitudine şi mediul înconjurător, care împiedică participarea lor deplină şi eficientă la viaţa socială în condiţii egale cu alţi cetăţeni,

- Recunoscând că femeile şi fetele cu dizabilităţi sunt expuse unui risc sporit, în casă sau pe stradă, de violenţă, de vătămări sau abuz, neglijare sau tratament neglijent, maltratare sau exploatare.

- Recunoscând importanţa principiilor şi regulilor stabilite în Programul mondial de acţiune privind persoanele cu dizabilităţi, precum şi în Regulile privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu dizabilităţi, pentru influenţarea promovării, formulării şi evaluării politicilor, planurilor, programelor şi acţiunilor la nivel regional, naţional şi internaţional privind egalizarea în continuare a şanselor persoanelor cu dizabilităţi.

Fiind îngrijoraţi de condiţiile dificile pe care le înfruntă persoanele cu dizabilităţi, care sunt supuse multor forme grave de discriminare în baza rasei, culorii pielii, sexului, limbii, religiei, opiniei politice sau de altă natură, naţionalităţii, etniei, originii indigene sau sociale, proprietăţii deţinute, naşterii, vârstei sau din alt motiv.

Persoanele cu dizabilităţi includ persoanele care au handicap fizic, mintal, intelectual sau senzorial permanent, care, în interacţiune cu alte obstacole, poate împiedica participarea lor eficientă la viaţa socială, în aceeaşi măsură ca şi alţi cetăţeni.

Un prim element care conduce la situaţia dificilă actuală a persoanelor cu handicap din România, este nerecunoaşterea oficială a numărului persoanelor cu dizabilităţi.

Nerecunoaşterea numărului real de persoane cu handicap conduce inevitabil la minimalizarea problemelor acestei categorii de cetăţeni şi îngreunarea deciziilor pentru aplicarea măsurilor necesare pentru a le facilita o viaţă autentică în mijlocul comunităţii din care fac parte. Din acest motiv, persoanele cu handicap din România nu sunt incluse în societate, iar strategia naţională pentru sprijinirea acestora există numai pe hârtie.

Problematica persoanelor cu handicap începe din fragedă copilărie, în sensul că mamele care nasc copii cu handicap nu beneficiază, în totalitate, de suspendarea raporturilor de muncă pentru îngrijirea copiilor până la împlinirea vârstei de 7 ani şi nu pot întrerupe raportul de serviciu decât până când minorul împlineşte 2 ani şi nu până la împlinirea vârstei de 7 ani.

Următorul set de probleme apare odată cu perioada de şcolarizare a copiilor cu handicap, în sensul că nu există suficiente unităţi şcolare specializate pe tipuri de dizabilităţi (nevăzători, surdo-muţi, cu handicap locomotor, cu sindromul Down etc.) şi nici cadre didactice specializate pe problematica elevilor cu dizabilităţi. Nu există nici deschiderea necesară atât a factorilor de decizie din învăţământul de stat, cât şi a tuturor părinţilor, inclusiv a copiilor fără dizabilităţi, de a permite prezenţa în clase a copiilor cu dizabilităţi uşoare în comunitatea şcolară obişnuită. Acest lucru conduce la excluderea din societate a persoanelor cu handicap încă din perioada şcolară.

Tot în perioada copilăriei apar probleme de integrare în societate, deoarece nu există amenajările necesare pentru accesul acestora în clădiri, parcuri şi locuri de joacă, prin inexistenţa rampelor, a sistemelor de direcţionare şi sprijin, locuri de joacă sigure pentru aceşti copii.

Persoana cu handicap ajunsă la maturitate se confruntă cu un nou set de probleme, determinate atât de dificultăţile de acces şi mişcare, cât şi de integrare pe piaţa muncii.

Persoanele cu handicap, posesoare de autovehicule, nu beneficiază de scutirea plăţii taxei auto decât dacă sunt din categoria persoanelor cu handicap locomotor şi deţin permis auto pentru maşini modificate. Rămâne de lămurit de ce persoanele cu dizabilităţi, care deţin în proprietate un autoturism şi, din cauza handicapului, permit altei persoane cu permis auto să conducă autoturismul în interesul persoanei cu handicap, să fie scutite de plata taxei auto.

Mai mult decât atât, legislaţia (Legea nr. 136/2012, venită în completarea Legii nr. 448/2006) face o diferenţiere în defavoarea persoanelor care au un handicap din naştere.

Persoanele cu handicap dobândit pe parcursul vieţii, în special acelea care au avut prilejul de a face parte din forţa de muncă pentru o perioadă limitată de timp, pot beneficia de o sumă mai mare, ce le poate acoperi nevoile de subzistenţă, spre deosebire de cele care s-au născut cu deficienţe ireversibile şi care nu au nicio perspectivă de a obţine un alt venit, în afară de cei maxim 200 roni. În consecinţă, trebuie să luăm măsuri rapide pentru ameliorarea condiţiei persoanelor cu handicap. Pentru a ne ridica atât la standardele europene şi internaţionale, cât şi la standardele morale la care aspirăm ca societate, nu putem lăsa asemenea probleme neevaluate adecvat.

Indexarea indemnizaţiilor persoanelor cu handicap trebuie respectată, iar statutul şi beneficiile persoanelor cu handicap din naştere sau handicap ireversibil, ce împiedică apartenenţa la forţa de muncă, trebuie reevaluate pentru a ne alătura într-un viitor apropriat statelor care-şi bazează politicile sociale pe corectitudine, etică şi egalitate de şanse pentru toţi cetăţenii lor.

Având în vedere aceste aspecte, este evident că este necesară îmbunătăţirea legislaţiei privitoare la persoanele cu dizabilităţi, aplicarea urgentă a măsurilor deja prevăzute în legislaţie, demararea unei campanii de informare şi sensibilizare a opiniei publice în această problemă, deschiderea necesară pentru sprijinirea persoanelor cu handicap şi integrarea lor în comunitate.