Dezbateri parlamentare

Doamna Raluca Surdu:

Tema: Informare, conştientizare, implicare, contribuţie - responsabilitatea fiecăruia dintre noi

În ciuda eforturilor curente şi a faptului că este un domeniu de permanente reforme, sistemul de sănătate din România este încă deficitar la foarte multe capitole: subfinanţarea, legislaţia stufoasă, numărul redus de cadre medicale, emigrarea acestora, dotările precare, clădirile improprii desfăşurării actului medical, lipsa medicamentelor, interesele obscure ale unora care dau târcoale spitalelor etc. Toate acestea sunt capetele unui balaur cu care fiecare ministru al sănătăţii a încercat să lupte.

Din păcate, şi în acest domeniu, poate mai mult ca în toate celelalte, statul "perceptor" şi-a dat măsura ineficienţei şi incapacităţii sale de a asigura contribuabililor un sistem de sănătate rezonabil. Statul "perceptor" ştie doar să instituie taxe şi impozite, dar este ineficient în colectarea lor şi în cheltuirea corectă a ceea ce a reuşit să strângă. Statul "perceptor" împovărează mediul privat fără să-l stimuleze şi obstrucţionează încercările încă timide ale persoanelor şi companiilor de a se implica în actul carităţii prin donaţii, sponsorizări şi mecenat.

În actul medical există o dublă responsabilitate: cea a medicului care trebuie să fie profesionist, pregătit şi susţinut de sistem în profesia sa, dar şi cea a pacientului adult, care este primul răspunzător de starea sa de sănătate, de punctul în care a ajuns cu aceasta. La aceasta se adaugă responsabilitatea noastră, a tuturor, ca persoane care pot contribui, cu atât cât dispune fiecare, la sprijinirea sistemului medical, prin acte de caritate sau voluntariat.

Dacă de sănătatea noastră individuală fiecare dintre noi este direct responsabil, cu totul alta este situaţia copiilor care, încă de la naştere, necesită intervenţie şi îngrijire medicală de specialitate. Un copil aflat în situaţia de a se fi născut cu probleme medicale reprezintă un caz cu adevărat sfâşietor. Cei care sunt părinţi pot să înţeleagă drama familiilor care se luptă cu boala încă din primele clipe de viaţă ale copilului lor. Dar chiar şi cei care nu au copii nu pot să rămână indiferenţi la suferinţele unor copii şi la durerea unor familii.

Mai mult, dintr-o perspectivă mai extinsă, putem considera că pentru o societate care prin numărul din ce în ce mai mic de naşteri îşi vede viitorul într-o anumită formă ameninţat, este o datorie capitală a avea grijă de cei din generaţiile viitoare. De aceea, fiecare dintre noi are obligaţia de a contribui la sporirea şanselor de supravieţuire şi de dezvoltare normală şi armonioasă a copiilor care necesită asistenţă medicală diversă, la vârste dintre cele mai diferite. Mulţi dintre noi facem deja acest lucru, prin impozite şi contribuţii sociale, dar am convingerea că putem face mai mult, mai ales prin actul individual al carităţii.

Există şi întotdeauna vor exista nemulţumiri cu privire la posibilităţile statului în domeniul sănătăţii publice. Dar aceste nemulţumiri pot fi canalizate pozitiv, prin conştientizarea existenţei unui instrument simplu pe care îl avem cu toţii la îndemână. Este vorba despre redirecţionarea a 2% din impozitul pe venitul realizat în anul anterior către proiectele asociaţiilor şi fundaţiilor de profil.

Dorim să încurajăm pe această cale pe toţi cei care nu au depus încă formularele 200 şi 230, să o facă până cel târziu vineri, 24 mai.

Dar actul carităţii nu trebuie să se oprească aici. Nu trebuie să se limiteze doar la depunerea acestor formulare. Întotdeauna va fi nevoie de implicarea noastră individuală, fie că aceasta presupune o donaţie, o idee de îmbunătăţire a unui proiect, energie sau timp alocate în mod voluntar.

Cu toţii am fost cel puţin o dată neajutoraţi, am avut sentimentul copleşirii, am trăit frustrarea de a constata limitele instituţiilor responsabile. Iar atunci când statul îşi arată limitele şi neputinţa, singura şansă pe care o avem este aceea de a ne ajuta între noi, de la om la om.

Actul carităţii este extrem de important, poate chiar fundamental pentru reglarea acelor domenii în care intervenţia statului se dovedeşte a fi limitată, în ciuda bunei-credinţe şi a efortului guvernanţilor. Dar caritatea nu înseamnă doar resurse individuale disponibile din care o parte să fie redirecţionată, ci conştiinţa a ceea ce înseamnă solidaritatea, responsabilitatea, implicarea. Societatea românească va progresa atunci când fiecare dintre noi îşi va asuma în mod deschis lupta cu nepăsarea, indiferenţa şi conformismul.