Dezbateri parlamentare

Domnul Constantin Adăscăliţei:

"Cu ocazia Zilei internaţionale a drepturilor omului - 10 decembrie"

Începând din 1948, întreg mapamondul celebrează în data de 10 decembrie unul dintre primele obiective majore ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi anume, adoptarea şi proclamarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Instituirea oficială a Zilei drepturilor omului a avut loc 2 ani mai târziu, în 1950, în plenara ONU nr. 317, atunci când prin Rezoluţia nr. 423(V) toate statele membre au fost invitate să sărbătorească această zi.

În conştiinţa comună declaraţia a devenit un reper privind faptul că toţi oamenii s-au născut cu drepturi egale şi beneficiază de libertăţi fundamentale, iar ulterior a fost completată cu aspecte împotriva discriminării rasiale, a violenţei asupra femeii sau privind drepturile copilului.

În România, pe data de 10 decembrie, ne-am obişnuit să vedem organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale care organizează evenimente speciale pentru a marca această sărbătoare. În accepţiunea noastră, drepturile omului sunt acele drepturi esenţiale pentru existenţa fizică, dezvoltarea materială şi intelectuală şi implicarea cetăţenilor în viaţa socială a unui stat şi includ drepturile fundamentale, cum sunt dreptul la viaţă, la libertate sau demnitate. În ţara noastră aceste drepturi sunt, în primul rând, garantate prin constituţie.

După revoluţie situaţia drepturilor omului a evoluat într-o direcţie bună, atât în ceea ce priveşte legislaţia şi elaborarea de acte normative, cât şi în punerea în practică a acestora. Problema majoră însă care persistă şi în ziua de astăzi este neconştientizarea gravităţii reale pe care o produc încălcările acestor drepturi. Acest lucru creează impedimente atât la elaborarea legilor, cât şi la aplicarea lor. Principalul motiv pentru această situaţie este lipsa de informare în rândul cetăţenilor, în special în zonele rurale.

Milităm astăzi, aşadar, pentru o mai bună promovare a cunoştinţelor teoretice în acest domeniu şi pentru măsuri care să ducă la educarea cetăţenilor în spiritul valorilor fundamentale care însumează drepturile omului. Nu putem respecta ceea ce nu cunoaştem, din acest motiv este nevoie de o abordare teoretică, nu doar juridică, ci interdisciplinară, pentru formarea unei imagini corecte despre acest subiect.

Din punct de vedere instituţional statul trebuie să se implice în identificarea cu acurateţe a celor mai flagrante încălcări ale drepturilor omului, luând în calcul atât dispersia geografică, cât şi periodicitatea ori ciclicitatea lor. De exemplu, în anii ’90 speţele des întâlnite erau cu privire la nerespectarea dreptului la proprietate (uneori chiar de către stat) sau nerespectarea dreptului la libera exprimare.

În prezent, în societatea românească modernă şi occidentalizată, acestea au devenit drepturi fireşti, inviolabile şi imprescriptibile. Am conştientizat însă alte probleme care au fundamente istorice sau socio-culturale. Printre cele mai serioase probleme se numără hărţuirea şi relele tratamente aplicate copiilor, romilor, deţinuţilor de către poliţie, jandarmi sau alte instituţii puse să aplice legea. Discriminarea sistematică a romilor a avut drept consecinţă afectarea dreptului la educaţie, la oportunităţi de angajare sau la asistenţă medicală. Discriminarea persoanelor cu dizabilităţi, a persoanelor bolnave de HIV/SIDA sau a minorităţilor sexuale continuă să fie o problemă. Sistemul nostru judiciar încă este jenat la luarea măsurilor împotriva funcţionarilor de stat care comit aceste abuzuri şi cine ştie cum ar fi dacă presa nu ar sesiza prompt comiterea lor. O altă problemă la ordinea zilei este corupţia, la toate nivelurile, ce a afectat toate sectoarele societăţii, fiind incluse aici conflictele de interese sau nerespectarea standardelor de etică sau integritate. O gamă largă de încălcări ale drepturilor omului întâlnim în domeniul muncii, atât în ceea ce priveşte egalitatea de şanse la angajare, cât şi drepturile privind salarizarea sau condiţii de muncă decente.

Pentru toate cazurile de mai sus avem instituţii care încearcă (de multe ori cu succes) aplicarea legii şi a normativelor de etică. Poate cea care ar trebui încurajată, datorită importanţei strategice şi competenţei largi, este Avocatul Poporului, însă niciuna nu trebuie neglijată.

Închei cu speranţa că observaţiile de mai sus completează, pe cât posibil, imaginea de ansamblu pe care o dorim pentru societatea noastră, în "dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale".