Dezbateri parlamentare

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Domnul Mircea Stănescu de la PD. Mihai Stănişoară? PD nu mai are atunci.... PRM - Ilie Merce? Nu este. Paul Magheru.

Poftiţi, domnule.

Domnul Paul Magheru:

Bună dimineaţa, domnule preşedinte de şedinţă!

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi coincide cu ieşirea astăzi şi mâine a Federaţiilor sindicale din învăţământ în stradă, motiv pentru care am intitulat-o: "Degringolada din învăţământ".

Graba strică treaba, ne avertizează o maximă a înţelepciunii în viaţă. Când cei care se grăbesc sunt doi ardeleni, situaţia este cu atât mai de neînţeles. Învăţământul a fost printre primele capitole închise din dosarul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, încă de pe vremea ministeriatului lui Liviu Maior. Reforma legislativă, curriculară şi organizatorică începută de Andrei Marga e reluată mereu de la capăt, spre dezastrul şi prăbuşirea şcolii româneşti. Ministrul ţărănist, dorind să recupereze teritorii din dreapta aspiraţiilor politice, era obsedat de imperativul imediateţii. Reforma acum! Reforma cu orice preţ, până când lucrurile i-au scăpat de sub control, învăţământul s-o ia razna şi calitatea să scadă treptat.

Un singur exemplu: Prin lege, pregătirea psiho-pedagogică a viitorilor profesori se făcea prin Departamentele de pregătire a personalului didactic, acreditate de CNEAA. Ministerul a "liberalizat" această profesie şi a aprobat funcţionarea unor asemenea departamente, inclusiv în învăţământul particular, fără să îndeplinească condiţiile şi standardele de calitate. Au urcat astfel, la catedră, oameni fără vocaţie didactică, oameni cu certificate de absolvire, dar fără ştiinţă de carte, un fel de funcţionari de educaţie, dar nicidecum pedagogi ai neamului.

Bagatelizarea profesiei de dascăl este una dintre cauzele decăderii progresive a învăţământului românesc. Că lucrurile stau aşa, ne confirmă şi Raportul asupra stării sistemului naţional de învăţământ pe 2005. Problema crucială cu care se confruntă sistemul naţional de învăţământ este subfinanţarea cronică, aflată mereu undeva sub 4% din PIB. Consecinţa gravă a subfinanţării sistemului de învăţământ este slăbirea calităţii educaţiei, situată la nivel mediu sau sub media europeană (OECD). Acest nivel acuză funcţionarea intrinsecă a sistemului, în ciuda rezultatelor excepţionale ale olimpicilor, în mare măsură datorate calităţilor lor personale, nu performanţelor sistemului.

Grupul parlamentar al PRM a iniţiat în Camera Deputaţilor o moţiune simplă "Salvaţi şcoala românească" în care ne-am exprimat poziţia faţă de adâncirea crizei în învăţământ. Acuzam acolo lipsa unor condiţii normale pentru pregătirea anului şcolar, descentralizarea administrativă pripită, eliminarea examenului naţional de titularizare, nivelul salarizării cadrelor didactice. Am pus în mişcare, de la tribuna Parlamentului, asigurarea unui buget de minimum 6% din PIB, începând de la 1 ianuarie 2006, fără de care învăţământul românesc nu va putea face nici un pas înainte.

La scurt timp după moţiunea noastră, Mircea Miclea şi-a dat demisia, de onoare, susţine dumnealui, datorită unor alocări bugetare pentru învăţământ mai mici decât anul trecut. Ministrul şi-a fixat câteva priorităţi şi direcţii de dezvoltare pentru perioada 2006-2008 pe care presimte că nu le ava putea onora din lipsă de bani. Susţinem orice formă de protest în favoarea finanţării educaţiei. Deşi ardelean potolit şi dascăl, de când e ministru, Mircea Miclea s-a prea grăbit în multe decizii şi-l sfătuim să se grăbească încet, ca în înţelepciunea latină. Festina lente nu este neapărat un paradox şi nici un oximoron. Sintagma exprimă mai degrabă dinamica controlată, echilibrată, variabilă în mod constant a fiinţei omeneşti. Animat de bune intenţii, dar şi cu aceeaşi grabă a concitadinului, unii spun magistrului Marga, de care, spre cinstea lui, Miclea se dezice, cu aproape acelaşi personal şi consilieri, ministrul clujean a iniţiat rapid câteva legi, hotărâri de guvern, a elaborat regulamente, metodologii, a emis o mulţime de ordine fără o dezbatere prealabilă minimă cu furnizorii de educaţie, fără să consulte organismele abilitate, mediile academice, Consiliul Naţional al Rectorilor, sindicatele, societatea civilă.

De la 1 octombrie 2005, România trebuia să treacă la organizarea pe trei cicluri (licenţă, masterat, doctorat) a studiilor universitare, după modelul 3+2+3 convenit la Bologna. În numai şase luni, după cum spuneam, fără o dezbatere publică necesară, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a prezentat un proiect de lege devenit Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare, o lege lacunară şi tributară unor practici străine, nu neapărat mai bune decât cele româneşti. Am adresat imediat ministrului în funcţiune o interpelare prin care acuzam introducerea unor discriminări între profesorii de gimnaziu şi liceu. În vacanţa parlamentară, ministerul, spre satisfacţia noastră, a răspuns prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.78/2005 de modificare a art.9, alin. 5 şi 6, în sensul cerut de noi, dar a introdus alte amendamente, inacceptabile, pe care sperăm să le îndreptăm la dezbaterea ordonanţei în Parlament.

Am ajuns în situaţia caraghioasă, unică în Europa, când universităţile nu pot licenţia pentru liceu, fără un masterat, asupra căruia nu există încă o viziune filosofică şi pragmatică necesară, bine conturată. Se invocă că sunt puţini trei ani pentru pregătirea unui profesor de liceu. Dar activitatea profesională în universităţi se desfăşoară după Sistemul european de credite transferabile (ECTS). Anul nu mai este structura de bază a organizării studiilor, iar pentru licenţa într-o mono-specializare s-a convenit în toată Europa să se acorde 180 de credite. Cele 180 de credite, în funcţie de bugetul de timp, de bani şi inteligenţă, poţi să le realizezi în mai puţin sau mai mult de 3 ani.

Capitolul dedicat studiilor universitare de doctorat are numai trei articole. Ministrul a fost obligat să intervină din nou în pripă, cu o nouă Hotărâre de Guvern după modelul Bologna, fără o consultare mai largă şi necesară cel puţin cu instituţiile organizatoare de doctorat. Abia adoptată, ca orice lucru făcut în grabă, Hotărârea de Guvern a trebuit să fie pe alocuri amendată şi, din păcate, suferă încă de multe imperfecţiuni. Astfel, împărţirea doctoratului în ştiinţific şi profesional ni se pare inadecvată. Doctoratul, formă supremă de consacrare ştiinţifică, chiar şi cel pretins profesional, nu poate fi decât ştiinţific. O denumire mai potrivită pentru doctoratul în domeniul sportiv şi artistic ar fi cea de doctorat vocaţional, după filierele învăţământului liceal: realist, umanist, tehnic, vocaţional pentru învăţământul sportiv şi artistic. Masteratele, da, pot fi ştiinţifice, în domeniul licenţei, pe verticala procesului de învăţământ, care îl apropie pe student de doctoratul în domeniul de licenţă, şi masterate profesionale, indiferent de domeniul de licenţă, pe orizontala unor cunoştinţe, abilităţi şi competenţe complementare, care îi asigură masterandului o mai bună mobilitate profesională. Cursanţii studiilor universitare de doctorat trebuie să ştie din timp că numai doctoratul ştiinţific şi vocaţional, deci în domeniul de licenţă, le conferă dreptul de predare şi de acces pe posturi didactice de conferenţiar şi profesor în domeniul de licenţă. Studiile universitare de doctorat, se spune în art.16 al acestei hotărâri, se pot organiza în forma de învăţământ cu frecvenţă şi fără frecvenţă. Legea învăţământului a renunţat şi nu consacră forma de învăţământ "fără frecvenţă". Ea trebuie înlocuită peste tot, cu consecinţele financiare şi organizatorice de rigoare, cu forme de "învăţământ cu frecvenţă redusă" şi "învăţământ la distanţă". Legea nr.288/2004 privind organizarea studiilor universitare în ansamblul ei, cu deosebire capitolele dedicate ciclurilor II şi III, de masterat şi doctorat, e susceptibilă de îmbunătăţiri şi ne propunem să facem acest lucru prin iniţiative legislative în Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport din Camera Deputaţilor.

O soartă asemănătoare, fragilă, nesigură, ameninţată de seisme, vendete, posibile tendinţe politice, cunoaşte azi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei. Ordonanţa nu este preocupată de o îmbunătăţire a calităţii educaţiei intrinseci, pe care o lasă la latitudinea furnizorilor de educaţie, ci de abrogarea Legii nr.88/1993 privind autorizarea şi acreditarea instituţiilor de învăţământ şi recunoaşterea diplomelor, prin înfiinţarea unor Agenţii de control, după modelul european, prin evaluare, acreditare şi audit intern şi extern al educaţiei. Domnul ministru s-a grăbit din nou şi face să apară Regulamentul de organizare şi funcţionare al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, înainte să apară Legea de aprobare a Ordonanţei, Lege aflată pe traseu, care prorogă termen, introduce amendamente, stabileşte structuri, modalităţi de transfer de sarcini, patrimoniu, personal de la o instituţie de asigurare a calităţii la alta, respectiv de la CNEAA la ARACIS sau ARACIP. După ce a demisionat, domnul ministru emite oarecum pe şest, exprimând la disperare mai degrabă o voinţă personală, ignorând din nou comunitatea academică, patru Ordine de aprobare a sistemului de evaluare privind conferirea titlului de profesor universitar, conferenţiar universitar, cercetător ştiinţific gradul I şi cercetător ştiinţific gradul II.

Din primele capitole se contrazice flagrant propria Hotărâre de Guvern privind organizarea studiilor universitare de doctorat. Dobândirea titlului de profesor universitar conferă automat, în mod riscant, cel puţin pentru început, şi dreptul de conducere de doctorat, în condiţiile în care Hotărârea de Guvern care este superioară Ordinului Ministrului stabileşte instanţe superioare de specialitate în atribuirea calităţii de conducător de doctorat.

Criteriile privind conferirea titlurilor de conferenţiar şi profesor, cercetător ştiinţific I şi II sunt ultra-restrictive, cosmopolite, aservite inadmisibil granturilor cu străinătatea, inaplicabile unor domenii vitale ale ştiinţei, culturii şi artei. Aplicate asupra unor personalităţi româneşti, preşedintele Academiei Române, preşedintele Uniunii Scriitorilor sau, dacă am avea medaliaţi Nobel, n-ar trece de criteriile caraghioase, derizorii ale demisionarului Miclea.

La capătul acestei declaraţii, care doar convenţional se numeşte politică, constatăm că de 15 ani, din varii motive, incompetenţă, lipsa simţului civic, interese personal şi de grup, subfinanţare, politizări excesive, învăţământul românesc n-a progresat, calitatea educaţiei a scăzut, instituţia şcolii s-a ruinat treptat, aproape până la prăbuşire.

În aceste condiţii, nu este de mirare că toate federaţiile sindicale din învăţământ au hotărât să declare greve şi alte forme radicale de protest împotriva atitudinii sfidătoare a Guvernului de a nu mări alocaţiile pentru învăţământ.

Cum se poate ieşi din această criză fără precedent.

Acum, când se dezbate bugetul în Parlament, factorii de răspundere, Puterea şi Opoziţia trebuie să facă toate diligenţele, să scotocească toate rezervele pentru a asigura învăţământului cel puţin 5% din PIB, astfel că până la 1 ianuarie 2007 să ajungă progresiv la 6%. Ministrul demisionar are dreptate: nu ne putem baza numai pe rezultatele olimpicilor sau pe apostolatul profesorilor, fără o finanţare corespunzătoare a sistemului naţional de educaţie. Să aruncăm o privire la vecinii noştri, fiindcă şi aşa ne place să facem şedinţe comune de guvern cu Ungaria şi Bulgaria. Prima măsură pe care a luat-o unul dintre premierii Ungariei, Peter Megyessi, a fost dublarea salariilor cadrelor didactice. Azi salariul profesorilor din Ungaria este mai mult decât dublu faţă de România. De ce n-am putea învăţa şi lucruri bune de la vecinii noştri? Altminteri, ne pleacă copiii, învăţământul se va prăbuşi, spre nefericirea personală a tinerilor, a familiilor lor şi a ţării.

Vă mulţumesc.

(Intervenţie completată cu materialul depus de domnul deputat la Secretariatul de şedinţă.)

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Şi eu vă mulţumesc.