Dezbateri parlamentare

Domnul Ioan Cupşa:

"Despre demnitate ... în zi de 8 martie"

Deşi cu toţii suntem tentaţi să pomenim şi să dezbatem conflictele de la graniţele ţării ori mişcările tectonice de pe scena politică românească, fără să diminuez în niciun fel importanţa acestor evenimente, eu vă propun astăzi o altă temă, un alt fel de discurs.

Dragi prieteni,

Sâmbătă dimineaţa, în zi de 8 martie, la Oradea, am participat la lansarea cărţii "Iadul roşu în oraşul de pe Criş...", o lucrare-document scrisă de către domnişoara dr. Cristina-Liana Puşcaş.

Acest fericit eveniment s-a întâmplat în Sala mare a Primăriei din Oradea, o sală plină până la refuz atât cu distinse doamne şi distinşi domni, cât şi cu tineri şi cu mai puţini tineri, cu ziarişti, universitari, foşti deţinuţi politici sau urmaşi ai acestora, cu români care sunt interesaţi de acest episod tragic al istoriei durerii naţionale.

Această lansare de carte a ocazionat o întâlnire cu nişte români minunaţi, drept pentru care, de la bun început, îi mulţumesc domnişoarei dr. Cristina-Liana Puşcaş pentru că mi-a oferit acest deosebit prilej!

Această fericită întâmplare m-a adus, pe mine, în aceeaşi sală cu doamna Lucia Hossu-Longin (arhitectul, antreprenorul şi meseriaşul monumentului numit "Memorialul durerii"), m-a adus în aceeaşi sală cu doamna Aurora "Lola" Dumitrescu şi ceilalţi venerabili supravieţuitori ai "iadului roşu".

Aceşti români care au suferit mi-au fost, pentru vreo două ore, profesori.

Deşi discursurile s-au raportat la o perioadă exactă din istoria noastră recentă, deşi cei care au suferit ne-au mărturisit faptele trăite uneori în amănunţimea lor, deşi se lansa o carte care materializa eforturile autoarei în realizarea sa ca istoric, cartea având osatura unei lucrări de doctorat în istorie, nu a fost o lecţie de istorie!

Cred că am fost învăţăcelul care participa la o lecţie de demnitate şi patriotism!

Sigur, s-a discutat despre universul concentraţionar românesc survenit între anii 1945-1989, particularizat la Penitenciarul "roşu" din Oradea, şi anii 1945-1977.

Desigur, s-a relevat caracterul criminal, absurd şi neromânesc al comunismului.

Oamenii pe care i-am ascultat, cei care au mărturisit pentru ei şi cei care o făceau pentru cei care nu mai sunt, mi-au întărit convingerea că, într-o perioadă de absolută mizerie (materială, morală şi politică) pentru poporul nostru, românii s-au purtat cu multă demnitate.

Ne-au reamintit că românii au luptat în munţi, şi nu numai, împotriva comunismului criminal şi tembel, ne-au reamintit că tineri şi mai puţini tineri, femei sau bărbaţi, ţărani şi studenţi, oameni credincioşi şi oameni în sutană, oameni politici şi meseriaşi serioşi, părinţi sau copii au pătimit împreună în "iadul roşu". Milioane de oameni şi-au pierdut uneori viaţa, alteori sănătatea, şi-au ratat viitorul şi şi-au pierdut libertatea, însă au suferit toate acestea cu demnitate, nu au renunţat la credinţă şi speranţă. Puţini au fost nemernicii - torţionari şi mulţi, foarte mulţi cei care au suferit în tăcere sau care au opus rezistenţă regimului de teroare şi deznaţionalizare impus românilor cu forţa de către sovietici!

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Lecţia de demnitate s-a materializat şi in felul în care s-au manifestat la această întâlnire aceşti oameni.

Cum s-au manifestat aceşti români?

Cu durere, dar fără ură! Exprimând dorinţa de a păstra în memoria colectivă acele tragice momente.

Fiinţe obosite de trecerea vremii, dar dedicate sarcinii ca istoria să fie cunoscută de către noi pentru ca aceasta să nu se mai repete!

Exprimând dorinţa ca torţionarii să-şi recunoască crimele, dar fără să le ceară condamnarea penală şi încarcerarea!

Spre marea mea bucurie, cartea domnişoarei dr. Cristina-Liana Puşcaş nu este un rechizitoriu (deşi ne arată feţele unora dintre torţionarii comunişti), ci o nouă cărămidă în edificiul numit "Memorialul dureri".

Consider că toate demersurile doamnei Lucia Hossu-Longin şi ale echipei domniei sale, precum şi tot ceea ce fac supravieţuitorii "iadului roşu" (pe care i-am ascultat sâmbătă) nu sunt părţi ale unui rechizitoriu, ci sunt dovezi ale demnităţii românilor, remarcabile acte de patriotism!

Aceşti oameni remarcabili mărturisesc demnitatea poporului român şi, astfel, ne îndatorează să nu mai acceptăm ca o sentinţă imuabilă afirmaţiile neprietenilor noştri potrivit cărora nouă, românilor, ne lipseşte demnitatea, că suntem un popor de mâna a doua!

Probabil că Poporul român nu este "poporul ales", probabil că nu suntem "cei mai buni şi cei mai frumoşi", unii dintre noi au greşit în trecut şi alţii mai greşim în prezent, avem şi noi "faliţii noştri" (de la interlopi şi prostituate care ne dezonorează în Europa, la reprezentanţi ai puterii care ne dezonorează în ţară şi în afara ei...) însă aşa cum s-au comportat cu demnitate în trecut, "românii cei mulţi" o fac şi în prezent!

Participarea unui număr atât de mare de oameni la o lansare de carte care ne vorbeşte despre istoria noastră recentă, care ne relevă demnitatea poporului român în suferinţă, participarea unor oameni atât de diferiţi prin caracteristicile de vârstă, de gen, de pregătire profesională, academică, chiar de coloratură politică mă întăresc în a crede că greşim atunci când acceptăm ca întreg poporul român să fie subiectul unei lipse de respect din partea altora!

Pe de altă parte, îmi dau speranţa că memoria colectivă va păstra amintirea tragicelor întâmplări şi că demnitatea acestui popor va dăinui!

Dragi colege şi dragi colegi,

Ca parlamentar, deşi mijloacele pe care le am la dispoziţie sunt reduse, declar ca nu voi permite nimănui să califice - generalizant, prostesc şi răuvoitor - întregul popor român ca popor nedemn, popor de mâna a doua!

Unii dintre români comit infracţiuni, săvârşesc acţiuni nedemne şi aceşti conaţionali trebuie trataţi dur, fără niciun compromis. Dar, deşi foarte vizibili, aceşti nefericiţi sunt puţini (spre liniştea noastră!).

În schimb, cei foarte numeroşi - poporul român - sunt oameni care suferă, care muncesc, care învaţă, care respectă legea şi morala, care iubesc, care trăiesc şi mor cu demnitate! Aceştia merită a fi trataţi cu onoare şi trebuie să cerem să fie astfel trataţi!

Stimate colege şi stimaţi colegi deputaţi,

Cu speranţa că vă dau de gândit, îmi asum riscul de a părea patetic!