Dezbateri parlamentare

Domnul Mircia Giurgiu:

"Să nu prelungim inutil suferinţa femeilor"

Statisticile referitoare la incidenţa cancerului de sân date publicităţii în ultimii ani arată că acesta face parte dintre realităţile sociale care afectează numeroase ţări printre care şi ţara noastră. Într-adevăr, în România cancerul de sân constituie cea mai frecventă cauză de deces în rândul femeilor diagnosticate cu cancer şi ocupă locul trei în categoria cauzelor de deces ale persoanelor cu cancer, în general. Din nefericire, majoritatea cazurilor de cancer la sân sunt diagnosticate abia în stadiile III şi IV.

Prin urmare, numărul femeilor supuse unei mastectomii este de asemenea, destul de ridicat. În virtutea acestui fapt, realitatea medicală se transformă într-o realitate socială. Nu se poate susţine că viaţa unei femei care a supravieţuit cancerului de sân poate continua în acelaşi fel ca şi înainte de apariţia acestei afecţiuni. Pierderea unui organ esenţial pentru anatomia feminină şi care îndeplineşte şi o funcţie extrem de importantă, aceea de alăptare, trebuie considerată ca fiind un handicap nu numai de natură fizică, ci chiar mentală. Într-adevăr, disconfortul psihic al persoanei supuse unei astfel de operaţii este capabil să afecteze încadrarea acesteia atât pe plan social (în familie etc.), cât şi pe plan profesional, inacţiunea statului în ceea ce priveşte acoperirea (fie chiar şi parţială) a costurilor unei proteze de sân încălcând astfel principiul egalităţii de şansă.

În mod evident, statul are obligaţia de a asigura accesul la tratament şi de a lua toate măsurile necesare în vederea depistării precoce a cazurilor de cancer la sân, dar acestea nu sunt singurele acţiuni care cad în sarcina sa. Încă de la mijlocul secolului trecut s-a înregistrat o intensificare a preocupării organizaţiilor europene şi internaţionale faţă de problemele sociale cu care se confruntau naţiunile europene. Astfel au fost adoptate diferite documente internaţionale pe tema drepturilor care trebuie recunoscute fiinţei umane, documente care au fost modificate de-a lungul timpului pentru a fi adaptate la noile realităţi ale societăţii.

Deşi unele dintre aceste documente au doar un caracter orientativ şi exprimă cel mult un deziderat al semnatarilor, altele beneficiază chiar de forţă juridică, impunând statelor anumite obligaţii, cum ar fi, spre exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale care consacră, printre altele, interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante şi dreptul la viaţă privată şi de familie.

Tot la nivelul Consiliului Europei a fost adoptat un Cod european de securitate socială care impune chiar anumite obligaţii concrete în sarcina statelor semnatare.

La nivelul Uniunii Europene, la 7 decembrie 2000 a fost semnată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, document inspirat în mare parte de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta consacră expres încă din primul său articol dreptul la demnitate al fiinţei umane. Carta include în cadrul demnităţii şi dreptul la integritatea persoanei, articolul 3 alineatul (1).