Dezbateri parlamentare

Domnul Florin-Costin Pâslaru:

Subiect: "Egalitatea de şanse în România"

România de astăzi este ţara europeană în care sunt încă prezente multe inechităţi şi discrepanţe între şansele pe care cetăţenii le au în dezvoltarea lor în societate. Urmare a evoluţiilor socio-economice din ultimii 20 de ani s-a reuşit contraperformanţa, deloc de dorit, de a ne apropia de un tip de societate în care egalitatea de şanse se realizează stratificat, pe etaje. Semnalez faptul că nu este departe momentul în care lipsa de comunicare între aceste paliere va genera blocaje sociale generatoare de crize, conflicte şi instabilitate...

Se poate vorbi despre clivajul dintre oraş şi sat în ceea ce priveşte educaţia, asistenţa medicală, accesul la utilităţi. Se poate vorbi despre diferenţe între femei şi bărbaţi sau despre accesul la binefacerile modernităţii pentru categorii mai mari sau mai reduse numeric de populaţie. Se poate vorbi despre şansa sau, mai corect, neşansa persoanei cu dizabilităţi sau a persoanei cu aptitudini speciale.

Originea acestui defazaj nu se limitează doar la incapacitatea clasei politice de a propune soluţii pertinente la problemele cu care se confruntă categoriile sociale aflate, în mod tradiţional, în aria excluziunii sau marginalizării. Spre deosebire de statele europene, unde societatea civilă a secondat acţiunea administraţiei publice şi a făcut presiuni în vederea unor strategii coerente de integrare socială, în România organizaţiile neguvernamentale nu se dovedesc în măsură să creeze infrastructura necesară diminuării diverselor forme ale discriminării şi excluziunii de orice fel.

În acest context, realitatea socială evoluează oarecum diferit faţă de rapoartele oficiale şi în prea mică măsură într-o direcţie pozitivă. Este şi cazul concret al zonei politico-administrative ce oferă asistenţă persoanelor cu dizabilităţi. În relaţie cu acestea, statul continuă să-şi limiteze intervenţia la asistenţă financiară, obiectiv adesea precar din cauza deficitului de resurse ce afectează parcă în mod constant bugetul asigurărilor sociale.

Relaţia directă a acestor cetăţeni cu instituţiile administrative este inhibată inclusiv de inexistenţa sau plasarea defectuoasă a rampelor de acces în clădiri sau în mijloacele de transport în comun. De asemenea, deşi legislaţia a propus o serie de stimulente fiscale firmelor care angajează astfel de persoane, sunt multe situaţiile în care companiile preferă să plătească impozite mai mari decât să facă apel la acest gen de resurse umane. Agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă nu au dovedit, până acum, prea multă originalitate şi iniţiativă în facilitarea dialogului între cei aflaţi în dificultate şi potenţialii angajatori, iar deschiderea doar clamată de sistemul administrativ şi de cel educaţional este multiplicată de prejudecăţi demult absente din mentalul lumii civilizate.

Cetăţenii la care mă refer pot întoarce societăţii, la rândul lor, un vast potenţial creativ, având capacitatea de a se exprima şi ca producători de bunuri şi servicii, iar România nu este atât de bogată pentru a-şi permite să ignore astfel de oportunităţi.

Lumea europeană în care ne-am integrat a înţeles pe deplin acest lucru, iar de rapiditatea cu care vom trece la măsuri concrete, în sensul mobilizării celor interesaţi să prospere ca membri cu drepturi depline ai comunităţii, depinde de ritmul în care vom impulsiona modernizarea profundă a societăţii româneşti. În fapte, nu doar în vorbe!