Dezbateri parlamentare

Domnul Neculai Răţoi:

"Generaţia aproape uitată"

"Enigmatici şi cuminţi,/Terminându-şi rostul lor,/Lângă noi se sting şi mor,/Dragii noştri, dragi părinţi...". Aşa-şi începea "Ruga pentru părinţi" genialul poet Adrian Păunescu. Şi celebrul oltean din Bârca a ajuns la dreapta lui Eminescu împreună cu marele său regret că, sub ochii lui, generaţia a treia a fost tot mai marginalizată, tot mai împinsă spre uitare, tot mai lipsită de posibilităţi, tot mai singură şi însingurată...

După o viaţă de muncă, omul iese la pensie nu cu 80-90% din ultimul salariu, cum o făcea pe vremea lui Ceauşescu, ci cu doar vreo 45% dintr-o medie salarială calculată ca vai de capul ei, ca să iasă cât mai mică, cu sporul datorat muncii grele care ba se dă, ba nu se dă...

După o viaţă de muncă, sănătatea este normal să fie şubrezită, mai ales dacă omul a lucrat în condiţii mai dure. Aşa încât, dacă în tinereţe îşi dădea sănătatea pentru bani, acum a ajuns să îşi dea banii pentru sănătate. Culmea e că preţurile medicamentelor sunt stabilite la nişte valori prohibitive, nu că atât ar fi preţul corect, ci că aşa vrea industria farmaceutică şi toţi cei implicaţi în lanţ, pe care nu arar îi vedem cu miere pe degete. Şi, dacă tot costă o roabă de bani nişte medicamente ce să te ţină în viaţă, cu toată "tentativa" de compensare a statului, te trezeşti că nici măcar nu sunt molecule de ultimă generaţie, care să aibă o eficienţă sporită în tratarea diverselor boli... În caz că problema de sănătate e mai serioasă, ajungi în spital. Acolo, dacă ai doar o problemă ce poate fi rezolvată cu un simplu bisturiu, e OK, însă numai cu condiţia ca scalpelul să fie manevrat şi de către un medic priceput. Dacă nu, e mai dificil: tratamentul înseamnă iarăşi intrarea în morişca medicamentelor - ba te trezeşti că spitalul n-are nu ştiu ce pilule pentru că nu s-au importat deoarece, deşi te vindecau, erau prea ieftine şi nu aduceau profit, ba că s-a terminat plafonul - creşterea aiurea a preţurilor contribuind din gros la asta -, ba diverse alte motivaţii, niciuna neajutându-te să-ţi rezolvi problema de sănătate.

Un alt rău, poate cel mai mare, este singurătatea care vine împreună cu avansarea în vârstă. Dacă, pe vremuri, o vorbă veche zicea "Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere", astăzi pensionarii sunt văzuţi mai mult ca o povară. Dintr-o dată veniturile le-au fost înjumătăţite prin ieşirea la pensie. Nevoile sunt tot mai multe cu cât vârsta este mai înaintată. Copiii şi nepoţii destul de des sunt plecaţi cu serviciul: ba la zeci şi sute de kilometri distanţă, ba plecaţi din ţară, astfel încât, dacă noaptea unui om în vârstă i se întâmplă ceva, şansele cele mai multe nu sunt ca acesta să îşi rezolve problema, ci să moară. Bătrânilor rar le mai deschide cineva uşa, rar li se mai dă bună ziua ori o cană cu apă sau li se cumpără o pâine...

Dacă sunt duşi într-un cămin de bătrâni, nici aici nu e o grozăvie, condiţiile sunt departe de cele normale în secolul XXI, deşi de multe ori sunt mai bune decât cele de acasă.

Soluţia? Să gândim cât mai rapid un plan pe termen scurt, mediu şi, mai ales, lung, pentru a reda celor mai buni dintre noi locul binemeritat în societate, să se poată bucura de fiecare clipă de viaţă, atâtea câte le-au mai rămas...