Dezbateri parlamentare

Domnul Vasile Berci:

"Statul român, minorităţile şi comunităţile din străinătate"

Este cunoscut faptul că în Europa, ca de altfel în întreaga lume, nu există state-naţiuni constituite pe criteriul purităţii etnice. Istoria a făcut de fapt imposibile astfel de construcţii statale. De regulă, fiecare stat are o populaţie majoritară şi minorităţi etnice. Acest lucru este valabil şi pentru ţara noastră. Comunităţi româneşti istorice există pe un areal geografic mare din vecinătatea proximă sau mai îndepărtată, în state ca: Serbia, Bulgaria, Ungaria, Ucraina, Grecia, Macedonia, Albania, Croaţia etc. Nu am cuprins în această enumerare Republica Moldova (Basarabia), care este o entitate statală românească în care românii sunt majoritari.

De asemenea, trebuie să reţinem faptul istoric că de-a lungul timpului ponderea minorităţilor în graniţele statelor a cunoscut mutaţii, uneori de mare amploare şi chiar dramatice. Un exemplu concludent îl constituie minorităţile germană şi evreiască din ţara noastră.

Problema minorităţilor a fost şi rămâne extrem de importantă. Poate genera evoluţii pozitive în societate, prin relaţii armonioase cu majoritatea şi prin multiculturalism, dar şi stări tensionate care pot afecta stabilitatea internă a unor state.

Istoria noastră din ultimele două decenii, prin emigraţia economică masivă (circa 3 milioane de români) în statele prospere din vestul Europei, a adus o nouă provocare pentru statul român, dar şi pentru statele în care au emigrat românii. La comunităţile istorice din statele vecine s-au adăugat comunităţile de emigranţi din vestul Europei.

Statele europene, inclusiv România, au de gestionat problema minorităţilor din interior, a cetăţenilor de altă etnie, dar în egală măsură şi problema comunităţilor, în cazul nostru de români, existente pe teritoriul altor state.

Cred că nu greşesc când afirm că între modul în care a soluţionat, în plan intern, problema minorităţilor etnice statul român, şi viziunea, dublată de acţiuni de susţinere, a comunităţilor româneşti din alte state, se constată o discrepanţă condamnabilă şi anacronică.

Cu privire la modul în care statul român a soluţionat problema minorităţilor etnice opiniile externe, inclusiv de la Bruxelles, sunt de apreciere a principiilor, valorilor şi bunelor practici promovate. Conceptul asumat de naţiune civică, nediscriminarea, păstrarea valorilor identitare şi a matricei culturale a minorităţilor au ridicat la standarde clar europene tratarea minorităţilor din ţara noastră. Această stare de fapt este reală şi vizibilă pentru toţi cei de bună-credinţă. Mai puţin pentru unii oameni politici de la Budapesta şi unii lideri maghiari din România, care sunt marcaţi de sindromul Trianonului şi nostalgia Coroanei Sfântului Ştefan.

În ţara noastră convieţuiesc cu românii majoritari 18 minorităţi etnice. Statul român a demonstrat fără drept de tăgadă că vrea ca maghiarii, germanii, ucrainenii etc. să-şi menţină fiinţa naţională. Aşteaptă în schimb loialitate şi o conduită europeană din partea acestora.

Că aceste lucruri nu sunt vorbe în vânt o demonstrează faptul că anual din bugetul statului, în condiţii de criză, sunt alocate pentru minorităţi 30 de milioane de euro, din care 22 pentru comunitatea maghiară.

Alocarea acestei sume nu am invocat-o ostentativ sau ca pe un reproş, ci ca pe un argument al faptului că statul român în problema minorităţilor nu practică demagogia.

În legătură cu comunitatea maghiară lucrurile rămân aşa cum sunt. Adică nu vom confunda niciodată marea masă a cetăţenilor maghiari, care au drepturi cel puţin egale cu românii, cu care convieţuiesc natural şi în bună pace, cu unii lideri care emană idei aberante ca "România stat multinaţional", autonomie teritorială, federalizare, protectoratul Ungariei asupra Ardealului etc.

Mai corect ar fi ca aceşti lideri să înţeleagă că viitorul naţiunilor europene se regăseşte în valorile promovate de casa comună numită Uniunea Europeană, şi nu în nostalgii şi frustrări istorice anacronice. Şi de ce nu ar informa pe maghiarii de rând unde au ajuns cei 500 milioane de euro alocaţi de la buget comunităţii maghiare, şi nu liderilor, în ultimii 20 de ani.

Dacă în legătură cu minorităţile etnice există viziune şi demersuri clare şi democratice, nu putem să nu constatăm că România aproape că a uitat de românii din afara graniţelor ţării, de fraţii de sânge, neam şi limbă. Pentru cei care cred că exagerez, am o întrebare-argument. Este normal ca pentru 2 milioane de minoritari care trăiesc în România să alocăm anual 30 de milioane de euro, iar pentru 10 milioane de români, trăitori în alte părţi ale lumii, doar 2 milioane?

Nu sugerez să reducem sumele alocate minorităţilor din ţară, ci să alocăm cel puţin o sumă egală pentru românii de pretutindeni.

Poate să surprindă şi să pară cinic punctul meu de vedere, exprimat foarte clar, că dacă Ungaria are de învăţat de la noi în privinţa minorităţilor din acest stat, şi noi ar trebui să învăţăm de la ei, din politica lor faţă de maghiarii din diaspora. Ca viziune, organizare şi acţiune coerentă. Bineînţeles, cu obiective în spiritul timpului, şi nu cu himere.

Din păcate, în perioada postdecembristă interesul patriei - mamă România pentru românii din afara graniţelor a fost, în mare măsură, lipsit de viziune şi strategie consensuală şi unitară pe termen lung, de demersuri care să-i convingă că nu au fost abandonaţi.

Categoric se impune o schimbare radicală, o regândire inspirată, pragmatică şi coerentă a acţiunilor de susţinere a românilor din afara graniţelor, din partea instituţiilor statului. Dacă această schimbare nu va avea loc, concluzia că statul român este un stat slab s-ar impune de la sine.

Este necesară, în primul rând, o bună cunoaştere de către factorii de răspundere a istoriei naţionale moderne, când grija statului pentru această categorie de români a fost o prioritate cu consecinţe extrem de fecunde pentru păstrarea identităţii etnice.

Acest gen de politică construită pe ideea şi conştiinţa naţională a fost asumată începând cu domnitorul A. I. Cuza şi a câştigat în substanţă sub regii României, întrunind consensul şi acţiunea elitelor politice şi culturale ale ţării.

Bugetul statului asigura banii necesari pentru ridicarea de şcoli şi biserici, burse pentru tinerii care studiau în ţară, manuale şcolare, cărţi pentru biblioteci, publicaţii culturale. Această susţinere nu a avut loc doar pentru românii din provinciile înstrăinate. A fost o realitate în toate comunităţile, îndeosebi în Balcani, făcând abstracţie de dialectul limbii vorbite.

Am demonstrat, din păcate, că suntem un stat slab şi prin faptul că nu am reuşit să impunem principiul simetriei juridice, legislative şi de tratament în relaţia cu statele europene care au comunităţi etnice recunoscute legal în România. Cred că aderarea Serbiei la UE este o bună oportunitate pentru a obţine aceste lucruri pentru romanii din Valea Timocului, din statul vecin, supuşi deznaţionalizării.

În aceste demersuri de susţinere se pot regăsi şi comunităţile locale şi judeţene, prin acţiuni de înfrăţire şi nu numai. Spun nu numai pentru că în Maramureş, interesul pentru susţinerea românilor din afara ţării a dobândit valenţe emblematice şi poate unice în România. La originea lor se află distinsul om de cultură prof. dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene "Petre Dulfu" din Baia Mare.

Concret, este vorba de înfiinţarea, până acum, a zece biblioteci cu carte românească pentru comunităţi româneşti semnificative din Ucraina, Ungaria, Spania, Anglia, SUA, Canada etc.

În acelaşi timp, Teodor Ardelean "păstoreşte" cu distincţie şi inspiraţie excelenta revistă de cultură şi civilizaţie românească "Familia română", care ajunge la toate ambasadele, consulatele, centrele ICR, episcopiile etc. româneşti din străinătate, la comunităţi. Ar fi nedrept să nu punem în evidenţă meritul deosebit al Consiliului Judeţean, care alocă fondurile necesare acestor iniţiative.

Morala declaraţiei este concisă. Starea de moment se poate schimba. Trebuie doar voinţă, dăruire şi instinct naţional.