Dezbateri parlamentare

Domnul Andrei Ioan Chiliman:

Domnul deputat Florentin Sandu, se pregăteşte domnul deputat Petru Bejinariu şi domnul deputat Dumitru Pâslaru o să se pregătească şi dânsul. Vă rog.

Domnul Ion Florentin Sandu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

După cum se ştie, anul 1998 s-a caracterizat pentru producătorii români de oţel printr-o criză profundă a pieţei metalului, atât cea internă, cât şi cea internaţională.

Începutul acestui an, cât şi previziunile pentru viitorul apropiat şi mediu sunt de asemenea, pesimiste.

Explicaţiile, dacă acestea ajută la ceva, sunt foarte simple. Pe plan extern, criza din Orientul îndepărtat a perturbat piaţa mondială, cererea şi preţurile scăzând catastrofal într-o zonă în care sunt cei mai mari producători de oţel din lume: China - 100 de milioane de tone pe an, Japonia - 91 de milioane, Coreea - 36 de milioane etc., şi în care România exporta peste o treime din producţia proprie.

Pe de altă parte, piaţa internă a urmat, evident, curba descendentă a industriei, minus 7% în 1997, minus 17% în 1988, deci, iacă-tă, minus 24% în doi ani, cererea fiind din ce în ce mai mică, iar puţinele comenzi care mai există nu sunt susţinute cu plata produselor, datorită blocajului financiar de mari proporţii care există în România.

În aceste condiţii, producătorii români de oţel se confruntă cu greutăţi din ce în ce mai mari. Peste această situaţie grea se suprapune intrarea în România în 1998 a mai mult de 800.000 de tone de produse siderurgice la preţuri de dumping, în special din Ucraina şi Moldova, produse care puteau fi realizate în ţară în proporţie de 95%, în condiţii de calitate superioară.

Pe de altă parte, privatizarea haotică, fără nici o strategie, care se face la ora actuală de către F.P.S., îngustează şi mai mult piaţa internă pentru producătorii autohtoni. Câteva exemple sunt edificatoare: INOX Târgovişte, privatizată cu SAMSUNG, consumator tradiţional de semifabricate din România, le importă acum din Coreea, în condiţii de eficienţă economică îndoielnică; TEPRO Iaşi, privatizată cu un investitor ceh, de asemenea, TEPRO fiind consumatoare tradiţională a semifabricatelor din România, îşi aduce acum materia primă din Ucraina, la preţuri de dumping; LAMINORUL Focşani, privatizat de către METANEF Bucureşti sub formă de METANEF Ingineering, importă din Ucraina mai mult de jumătate din materie primă, deşi era client tradiţional la SIDEX Galaţi. Exemplele pot continua.

Şi toate acestea, repet, în condiţii de calitate mai proaste decât cele oferite de producătorii români. Cui îi folosesc toate acestea? Cum urmăresc serviciile post-privatizare din F.P.S. ce se întâmplă cu întreprinderile pe care le privatizează pe mai nimic? Cum se implică aici Ministerul Industriei şi Comerţului în protecţia pieţei interne prin taxe vamale în contextul legislaţiei actuale şi acordurilor internaţionale?

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

După cum ştiţi foarte bine, o ţară dezvoltată nu poate exista fără o puternică industrie siderurgică. Exemple ca Germania, Franţa, America, Japonia, Coreea, China nu mai trebuie comentate. Ce se întâmplă la noi? Cine are interesul ca industria siderurgică românească, recunoscută pe plan extern ca perfect competitivă, să dispară? Evident, numai acele forţe care doresc prăbuşirea economică a României şi transformarea ei într-o remorcă a ţărilor dezvoltate.

Avertizez că dacă nu se iau măsuri imediate pentru redresarea situaţiei existente în siderurgia din România, anul 1999 poate reprezenta începutul sfârşitului acesteia.

Doamnelor şi domnilor deputaţi, nu lăsaţi să se întâmple acest lucru.

Vă mulţumesc.