Dezbateri parlamentare

Domnul Florin-Costin Pâslaru:

"Educaţia copiilor cu dizabilităţi"

În România, educaţia este un drept garantat, nu unul care trebuie câştigat. Copilul, în orice condiţie s-ar afla, nu trebuie să-şi cucerească dreptul la a învăţa, indiferent de situaţie socială, boală sau dizabilitate. După anul 2000, la nivelul Uniunii Europene s-au produs progrese importante în realizarea efectivă a unui spaţiu european extins al educaţiei.

Obiectivele strategice în domeniul educaţiei şi formării profesionale structurate în documentele elaborate de Comisia Europeană pentru educaţie, vizează cu prioritate facilitarea accesului la educaţie şi promovarea egalităţii de şanse, îmbunătăţirea accesului la educaţie şi formare pentru categoriile de persoane defavorizate, copii şi tineri cu dizabilităţi. Este un alt obiectiv prioritar pe care statele membre sunt chemate să-l urmeze...

Educaţia incluzivă reprezintă o bază importantă pentru garantarea egalităţii de şanse persoanelor cu nevoi speciale în toate aspectele vieţii acestora, iar sistemele de educaţie din toate statele europene trebuie să devină flexibile, capabile să răspundă nevoilor variate, adesea complexe şi specifice ale acestor elevi.

În România, educaţia copiilor cu dizabilităţi se derulează atât în unităţi de învăţământ special, cât şi în unităţi de masă, şcoli incluzive, care au posibilitatea de a primi copiii cu cerinţe educaţionale speciale. În ultimii ani, acest proces de incluziune şcolară a luat amploare, astfel încât un număr mare de copii cu cerinţe educative speciale au rămas să înveţe împreună cu ceilalţi copii în învăţământul de masă. Cu toate acestea, în sistemul de învăţământ special cuvântul care guvernează educaţia copiilor cu dizabilităţi este inechitatea. Şcolile speciale pentru copiii cu deficienţe senzoriale (surzi şi nevăzători) sunt slab dotate cu materiale şi mijloace educaţionale adecvate, iar calitatea procesului educativ are astfel mult de suferit.

O problemă deosebită cu care se confruntă tot sistemul de educaţie specială este lipsa manualelor, iar ministerul nu a rezolvat această problemă, deşi există promisiuni de câţiva ani buni. În acest sens, este relevant faptul că pentru elevii cu deficienţă mintală, ultima editare a manualelor a fost în anii '70. Mai mult, metodologia privind mobilitatea cadrelor didactice permite accesul într-o şcoală specială fără niciun fel de formare specifică. Nici cadrele didactice care au integraţi în clasă elevi cu dizabilităţi senzoriale nu beneficiază de formare sau sprijin din partea sistemului.

Majoritatea profesorilor învaţă limbajul semnelor sau alfabetul Braille de la elevii mai mari sau de la părinţii acestora. Şi toate aceste lucruri se petrec pentru nivelul de învăţământ obligatoriu. Şcoala nu-i sprijină, societatea nu le respectă drepturile şi nu-i acceptă, egalitatea de şanse rămânând, astfel, doar un deziderat.