Dezbateri parlamentare

Domnul Daniel Florea:

"Şansa la o viaţă normală"

Începând cu 1992, în fiecare an, pe 3 decembrie, este sărbătorită Ziua internaţională de solidaritate cu persoanele cu dizabilităţi. Această zi a fost stabilită de către Organizaţia Naţiunilor Unite şi are ca obiectiv promovarea persoanelor cu dizabilităţi prin informarea cetăţenilor cu privire la problemele legate de dizabilitate şi mobilizarea susţinerii demnităţii, drepturilor şi bunăstării persoanelor cu dizabilităţi. An de an se urmăreşte sensibilizarea opiniei publice cu privire la beneficiile care ar decurge din integrarea persoanelor cu dizabilităţi în viaţa politică, socială, economică şi culturală. Această zi are ca scop şi motivarea populaţiei în a înţelege efectele sociale generate de dizabilitate şi combaterea fenomenelor de discriminare la care sunt supuse, în unele cazuri, persoanele cu dizabilităţi.

Dizabilitatea nu este o problemă personală, ci ea se răsfrânge asupra societăţii care, în această zi, devine mai conştientă şi mai responsabilă faţă de persoana aflată într-o situaţie dificilă.

În România, numărul persoanelor cu dizabilităţi, de diferite grade şi tipuri, este de peste 700.000 la mijlocul acestui an, cifre care ne dau imaginea responsabilităţii pe care o are societatea, şi noi, de altfel, faţă de această categorie de persoane.

Dar cei mai vulnerabili şi mai afectaţi din această categorie sunt copii.

Conform statisticilor, la sfârşitul anului 2012, în România existau 60.859 de copii cu dizabilităţi, dintre care 50,32% sunt copiii încadraţi în gradul grav, 20,01% sunt copiii încadraţi în gradul accentuat, iar 29,67% sunt cei încadraţi în gradul mediu şi uşor.

Când vorbesc despre aceşti copii, mulţi dintre oameni spun că ei sunt cu nevoi speciale, cu handicap, cu deficienţe sau cu dizabilităţi, şi aceasta nu numai pentru a-i clasifica, ci şi pentru a-i delimita de marea masă a copiilor. Deşi a trecut aproape un sfert de secol de la evenimentele din 1989, în societatea românească persistă ideea că aceşti copii sunt o povară şi au şanse mici pentru a se integra.

În realitatea actuală, şansele acestor copii la o viaţa normală sunt aproape nule, iar acest lucru îmi este spus chiar de către părinţii care mă interpelează la diversele întâlniri din Călăraşi. În lacrimi, aceştia povestesc cum le sunt marginalizaţi copiii pentru că sunt diagnosticaţi cu diverse afecţiuni neurologice precum autism, sindrom Down, sau ADHD. Multe dintre intervenţiile mele se referă la copii şi nimic nu e prea mult când vorbim despre viitorul lor, al nostru, al acestei ţări, de aceea voi continua să abordez astfel de subiecte, voi continua să atrag atenţia asupra acestor teme.

În România există multe asociaţii care luptă pentru drepturile copiilor cu handicap, unii dintre noi suntem membri sau sprijinim astfel de organizaţii, dar cred că întreaga clasă politică ar trebui să se alăture acestui efort. Dacă ne unim forţele putem să creăm un viitor mai bun pentru copiii noştri.

Cred cu tărie că nici-un copil nu trebuie discriminat sau marginalizat. Orice copil, cu sau fără handicap, are dreptul la o viaţă normală în societate, iar noi toţi trebuie să ajutăm la integrare.

Am cunoscut copii cu diferite forme de dizabilităţi şi vă pot mărturisi că sunt nişte copii deosebiţi, care, atunci când beneficiază de sprijinul necesar, se integrează bine în şcoală şi societate.

Aceşti copii merită respectul, sprijinul şi înţelegerea noastră, pentru că, în ciuda obstacolelor imense pe care viaţa le-a ridicat în faţa lor, ei reuşesc să meargă mai departe şi de multe ori reuşesc chiar să ne zâmbească.