Dezbateri parlamentare

Domnul Corneliu Ciontu:

"Lustraţie şi epurare"

Am încercat să înţeleg, în ultimele zile, din punctul de vedere al moralistului, care este diferenţa între lustraţie şi epurare. În fond, ambele noţiuni presupun o acţiune identică: eliminarea adversarilor din vechiul regim, oricare ar fi fost aceştia, din funcţiile de răspundere şi din viaţa politică. Diferenţa constă în prezumţia de moralitate pe care şi-o asumă lustraţia: în timp ce epurările au fost rele, eu, lustraţia, sunt bună, pare a spune aceasta. Paradoxal, exact aceeaşi impresie o aveau cei care conduceau epurările comuniste: că elimină din istorie pe cei ce se făceau vinovaţi de crimele oribile ale regimului anterior.

Atunci, în ce constă diferenţa? Poate în faptul că regimul comunist privea spre soarele călăuzitor al Moscovei, asta făcându-i pe activişti un soi de trădători de ţară. Dar, în aceeaşi manieră, ultranaţionaliştii de mâine ar putea epura membrii actualului Parlament pentru că au acceptat ca soarele să răsară de la Bruxelles.

O noua ipoteză: poate că ura populaţiei face diferenţa între epurări şi lustraţii. În acest caz, am constata că poporul îi detesta pe comunişti, în timp ce pe liberalii lui Tătărescu sau pe ţărăniştii lui Maniu i-a sprijinit tacit. Dar nu se întampla aşa. Cu gustul său sec şi tranşant, poporul român a oferit puterea post-decembristă chiar foştilor comunişti, tratându-i obiectiv, la rece, fără excese de dragoste sau ură. La fel cum au fost trataţi emulii lui Maniu sau Tătărescu, politicieni cu vicii si calităţi, aşa cum stă în firea lucrurilor.

Dacă nici una din aceste variante nu funcţionează, rămâne să ne întrebăm: exista oare o diferenţă reală între lustraţie şi epurare? În teorie, lustraţia ar trebui să elimine din viaţa politică toţi funcţionarii care au facut posibil un regim politic criminal, vinovat în mod evident de genocid şi crime împotriva umanităţii. Un astfel de regim a fost cel nazist. În cazul acestuia, lucrurile sunt clare, limpezi, dincolo de dubii etice. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul sistemului pus pe picioare de Stalin. Dar se mai poate aplica aceeaşi regulă pentru comunismul lui Hrusciov? Sau pentru cel al lui Gorbaciov? Ori pentru Tito?

Adepţii condamnării tranşante a comunismului au obiceiul sa-l trateze pe acesta prin prisma nazismului. Dacă pe nazişti i-am condamnat, întreabarea e, de ce nu am face acelaşi lucru şi în cazul comuniştilor? Ei bine, pentru că naziştii au condus Germania şi Europa timp de 12 ani, adică în răstimpul unei singure generaţii de lideri. Nazismul a reprezentat un regim fix, care nu şi-a schimbat liderii şi metodele: a început cu Hitler şi antisemitismul şi s-a sfârşit exact la fel. Altfel au stat lucrurile în cazul istoriei de 150 de ani ai comunismului. De la 1848, când apărea "Manifestul" lui Marx si Engels, şi până în 1917, când bolşevicii au triumfat în Rusia, comunismul s-a confundat cu scopuri pe care nici azi nu le-am putea respinge. Abia odată cu Lenin, Stalin şi cu accesul la putere, comunismul a devenit criminal. Apoi, după moartea lui Stalin, el şi-a pierdut progresiv caracterul malign, devenind pur şi simplu un regim cenuşiu, plin de vicii, imoral, nedemocratic - dar nu genocidar în sensul stalinist.

În statele din lagărul sovietic, lucrurile se cer privite şi mai nuanţat. Aici, teroarea din anii 50 nu a avut acelaşi caracter neânduplecat şi omogen. În plus, pare imposibil de spus în ce măsură liderii comunişti din "democraţiile populare" au fost nişte ticăloşi sadea sau, pe undeva, nişte personaje ambigue, care au avut misiunea a de a face cât de cât suportabilă presiunea sovietică pentru patria lor. Nu mă tem să afirm că unii lideri comunişti din anii 70 si 80, fie ei din URSS, Ungaria sau Cehoslavacia, s-au dovedit uneori mai cinstiţi şi mai responsabili decât mulţi democraţi de astăzi.

Da, comunismul a fost o eroare. Da, comunismul a fost oribil şi criminal. Dar el nu a avut constant şi nediferenţiat acest caracter. Nu-i cereţi unui utecist din anii 80 să răspundă pentru crimele lui Stalin. Nici nu auzise de ele - şi cu siguranţă nu le-ar fi aprobat. Nu puneţi Gulagul în cârca unui ceapist din Moldova. Ar fi nedrept şi aberant. Regimul lui Ceauşescu a fost, indubitabil, unul stupid şi nenorocit. Dar nu cred că se face vinovat de genocid. Sunt pline Africa, Asia sau America de Sud de autoritarisme de tip Ceauşescu. Marile puteri democratice au pe conştiinţă, în diverse contexte din politica internaţională, mai multe victime decât regimul Ceauşescu. Altfel spus, răul pe care acesta l-a produs nu a trecut în sfera oribilului hitlerist sau comunist. A fost o putere care s-a deteriorat treptat, incompetentă şi abuzivă - însă astfel de regimuri nu justifică legi ale lustraţiei. Dacă le-ar justifica, nu văd de ce condamnarea lui Antonescu ar fi una injustă. Nu văd de ce legionarii nu trebuiau duşi la Canal. Şi nu văd de ce unii politicieni de azi s-ar sustrage unor astfel de răfuieli.

Domnilor,

Indicatorul cel mai sensibil al democraţiei este respectul pentru integritatea fizică şi socială a adversarului. Abia atunci când adversarul nu simte pe propria piele ca ai ajuns la putere se poate vorbi despre un stat de drept. Noi, in România, nu facem, de zeci de ani, decât să ne distrugem inamicii politici. Îi executăm, îi închidem la Doftana, îi trimitem la Canal... Astăzi, în condiţiile în care execuţiile nu mai ne sunt permise, unii au inventat soluţia ceva mai civilizată - a execuţiei politice. Ca şi cum oamenii şi situaţiile se judecă la kilogram. Ca şi cum nu votul cetăţenilor ar trebui să decidă cine a fost vinovat si pentru ce. Ca şi cum răfuielile nu se pot opri nici măcar după 16 ani...

Soluţia pe care o propun, fie şi ca pe o provocare, este una justă şi democratică: referendumul. Dacă lustraţia e într-adevăr o prioritate - şi nu doar un mod de a distrage atenţia opiniei publice sau de a ataca adversarii politici - atunci chiar trebuie să ne aplecăm cu maturitate asupra problemei, organizând dezbateri cu societatea civilă, cu sindicatele, cu mass-media, concluzia acestora urmând a fi chiar votul popular.