Dezbateri parlamentare

Domnul Filip Georgescu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

De patru ani încheiaţi, Irakul a devenit iadul pe pământ. Tragedia irakiană a întrecut, prin proporţii şi gravitate, toate conflictele declanşate de SUA, după cel de-al doilea război mondial, sub pretextul luptei împotriva comunismului, a războiului rece, a terorismului, ori pentru "democratizarea" ţărilor care nu agreau politica expansionistă, de superputere, a Americii. Atacurile acestea s-au soldat, în mai toate cazurile, cu rezultate contrare celor scontate. Invadată cu mai bine de 50 de ani în urmă, Coreea de Nord nu numai că n-a fost eliberată de ideile ciuce şi de bolşevism, dar este capabilă să se înarmeze nuclear prin propriile-i forţe. Vietnamul de Nord n-a fost scos nici el din mrejele comunismului, ci, dimpotrivă, ţara s-a reîntregit sub sigla secerei şi ciocanului. La rândul său, Irakul a fost victima aceloraşi maşinaţiuni nefaste urzite peste Ocean. Invocând existenţa în Irak a unor arme de exterminare în masă, precum şi sutele de crime săvârşite de Saddam Husein, SUA au declanşat, fără acordul Consiliului de Securitate, un atac nimicitor asupra Bagdadului, iar după două luni, armata irakiană capitula. Saddam a fost şi el capturat şi apoi spânzurat. Nici până astăzi, armele periculoase din Irak n-au fost găsite, fiindcă ele n-au existat. Însuşi George Bush a afirmat că, în această privinţă, a fost dezinformat de directorul CIA. O minciună care a distrus destinul unui popor!

Cu toate acestea, războiul continuă şi astăzi, fiindcă ţelul urmărit de preşedintele George Bush şi de echipa sa de la Casa Albă şi Pentagon este acela de a pune mâna pe bogatele resurse de ţiţei ale Irakului. După patru ani, victoria SUA în Irak echivalează cu o catastrofă. Americanii au pierdut 3300 de militari, iar câteva zeci de mii au fost răniţi, mulţi dintre ei "defilând", prin aşezările natale, în proteze, cârje ori bastoane.

În acelaşi timp, autorităţile de la Washington au cheltuit câteva sute de miliarde de dolari şi cer pentru viitor bugete militare sporite şi efective armate mai mari. Ca atare, tot mai mulţi congresmeni, nu numai democraţi, generali, dar şi americanii de rând cer să se pună capăt războiului din Irak. În ultimele săptămâni, în SUA, la Washington, San Francisco şi Los Angeles, dar şi în alte ţări precum Spania, Grecia, Turcia, Malaysia, sute de mii de oameni au protestat pe străzi cerând retragerea armatei americane din Irak.

Unii comentatori consideră agresiunea asupra Irakului drept un război terorist. Expertul britanic în problemele Irakului, care îşi desfăşoară activitatea la Universitatea Queen Mary din Londra, Tony Dodge, făcea recent următoarea remarcă: "Irakul este, practic, un stat eşuat, care se confruntă cu un vid imens în materie de securitate de care au profitat miliţiile, infractorii şi insurgenţii. În următorii şase sau şapte ani, războiul civil se va înrăutăţi, în timp ce sprijinul opiniei publice americane se va diminua şi va tinde să dispară".

Preşedintele George Bush refuză să-şi retragă trupele din Irak, mergând în pustiu după o democratizare iluzorie. Din păcate, pe aceeaşi linie rigidă şi riscantă se situează şi şeful statului nostru. Nu numai că refuză să discute problema retragerii batalionului românesc din Irak, dar pretinde că nu i s-a prezentat o asemenea propunere, că n-a fost elaborat un plan al acestei operaţiuni. "Nu ne putem retrage, subliniază preşedintele Traian Băsescu, pentru că nu ne-am îndeplinit angajamentele şi că stingerea luminii în Irak, cu orice preţ, e o chestie de onoare, iar cine nu înţelege onoarea, nu înţelege armata". Dar ce onoare trebuie să respecte românii în problema Irakului? Onoarea de a-şi trimite militarii care să le asigure condiţii optime şiiţilor şi suniţilor de a se masacra reciproc? Vrea preşedintele Băsescu să-şi înscrie numele alături de George Bush, Tony Blair şi alţi lideri care au patronat tragedia irakiană?

Vă mulţumesc pentru atenţie.