Dezbateri parlamentare

Domnul Petre Posea:

"Spirala teroarei şi consecinţele sale"

Domnilor colegi,

Creatorii şi executanţii tragicelor atacuri teroriste din inima Americii, de pretutindeni şi, mai recent, din capitala Turciei, Istanbul, nu puteau să-şi închipuie că omenirea va privi fără să reacţioneze, cum inexplicabil şi-ar fi dorit unii aşa-zişi pacifişti, că ei ar putea distruge atât Statele Unite ale Americii, cât şi Occidentul, ieşind victorioşi.

Toate aceste atacuri pot fi explicate doar ca un produs al nebuniei, omucid şi suicid în acelaşi timp, o fundătură în care numai minţi rătăcite, pradă unui delir colectiv, s-ar putea strecura. Un delir suicid, aproape o beţie fără sens, de autodistrugere, dar nu fără ca mai întâi să fie sacrificate mii de vieţi; tineri, militari, civili, femei, copii, bătrâni, bolnavi, sărmani, incapabili chiar să-şi găsească o scăpare prin fugă.

Dorinţa acestora de moarte se poate observa în îndemnurile fanaticilor conducători terorişti, care lansează mesaje ordonând luptătorilor să se sinucidă decât să cadă în mâinile adversarului.

După ce a promis victoria Jihadului şi înflorirea Islamului, paralel cu distrugerea Americii şi a statelor care o susţin în oarecare măsură, în filmul care îl înfăţişează cu o mitralieră în braţe, pe care o mângâie ca pe un copil, şeicul terorii este silit să fugă cu disperare prin grotele şi stâncile Afganistanului meridional, împreună cu alaiul de talibani feroci, cărora, din păcate, le-au căzut victime recent şi doi militari români.

Memoria istorică ne trimite cu gândul la scene similare ale altor deşeuri ale umanităţii şi reevocă ultimele zile ale lui Hitler, în buncărul în care îşi aştepta sfârşitul. Şi el sfidase lumea civilă, visând în delirul său cucerirea lumii făcând victime nevinovate invadând Europa şi pregătind arme de distrugere în masă. Şi el a recurs la sinucidere ca să nu cadă în mâinile celor care, cu preţul vieţii lor, juraseră salvarea umanităţii, a libertăţii şi dreptăţii. Nobilul sacrificiu al acestora din urmă era dedicat luminii, speranţei pe drumul vieţii, al civilizaţiei, al păcii.

Şi Stalin îşi clădise despotismul pe masacre şi persecuţii, impunând milioanelor de oameni suferinţe nemaiîntâlnite, ucigând pentru simpla bănuială, sufocând libertatea şi drepturile elementare ale semenilor săi. Şi, în acest caz, triumfa obscura dorinţă de moarte care îşi devora victimele în gulaguri, temniţe şi execuţii capitale.

Stalin nu şi-a luat viaţa, dar a murit într-un mod urât, chinuit de diete devastatoare administrate de medici dubioşi, sfârşind pradă până şi lipitorilor, folosite ca remediu extrem.

În istoria dureroasă a umanităţii se nasc aceşti monştri, mai mult sălbăticiuni decât fiinţe umane. Mai rău chiar, căci fiarele nu se fac vinovate, se supun instinctelor imediate şi nu rafinamentului, perversă logică a minţilor omicide. Iar umanitatea, nu numai că trebuie, dar are datoria să se apere de aceşti monştri şi să le prevină acţiunile criminale.

Chiar dacă lovind, în primul rând, Statele Unite, nu numai americanii sunt cei vizaţi ci este ameninţat întregul ansamblu al lumii occidentale.

Războaiele islamice izbucnite după 1990 nu sunt rezultatul principal al sărăciei, ci al problemelor geopolitice complexe, al demografiei galopante a popoarelor musulmane, dorinţei acestora de a fi recunoscute ca puteri şi de a juca un rol pe eşichierul internaţional, revolta lor împotriva claselor dominante, corupe, a regimurilor politice susţinute de Occident, care în loc să le redistribuie enorma bogăţie a petrolului, o deturnează tot în profitul lor în conturi străine în bănci occidentale.

Islamul este exploatat ca un "ghiveci", fanatismul se înrădăcinează într-o confuzie de fond, între religie, politică şi război. Mare parte dintre aceste ţări sunt pe cale de a-şi pregăti arme atomice şi bacteriologice pentru distrugerea sistematică a omenirii, ieri New-York şi Istanbul, dar mâine poate fi Londra, Paris, Moscova sau Bucureşti, situaţie pe care opinia publică se pare că nu o realizează în adevăratul ei dramatism.

Ce trebuie luat serios în seamă este faptul că Europa se află la momentul unei cotituri fundamentale a istoriei sale, în faţa unor opţiuni cruciale care se impun şi care pot decide viitorul său. Vom asista oare la un declin, sau la o întărire a prezenţei sale pe scena mondială?

În contextul dat, se impun două alternative: varianta unui parteneriat stabil cu S.U.A., sau automulţumirea, cu un rol de auxiliar.

În prima variantă, se impune ameliorarea coeziunii interne, întărirea mecanismelor decizionale, care să-i permită intervenţia rapidă în cazuri de criză la nivel internaţional. De asemenea, trebuie întărit sistemul de apărare comun, perfecţionarea forţelor armate din fiecare stat, plasarea acestora sub un comandament unic, stabil şi puternic, care, primordial, să capete o viziune clară a destinului său, a proiectelor atât la nivel european, cât şi internaţional. A doua variantă nici nu poate fi luată în calcul.

Pentru a contribui din plin la apusul terorismului, vor fi poate necesare alte acţiuni militare, va fi necesară pacea israeliano-palestiniană, precum şi o evoluţie economică şi culturală a ţărilor islamice, o conversie a Islamului spre modernism, o dezvoltare a sa spre democraţie şi o ridicare a nivelului de trai al popoarelor sale.

Dar nimeni nu poate nega faptul că şi în viitor, intervenţiile militare anglo-americane susţinute ca şi în prezent de cât mai multe state, vor comporta un însemnat potenţial de descurajare a terorismului şi al fanaticilor, care nu vor nici libertatea dezvoltării, nici bunăstarea umanităţii, nici triumful propriei credinţe. Dar cred doar în ideologia sinuciderii şi a morţii.

În cele din urmă, omenirea va avea câştig de cauză.

Vă mulţumesc.