Dezbateri parlamentare

Domnul Mircea Irimescu:

"Secesiune şi solidaritate"

Probabil că, încă de la eliberarea din decembrie ’89, în minţile multor intelectuali ai comunităţii maghiare din România, instinctiv sau indusă, a apărut ideea unei posibile separări de România. Trăind toată viaţa în spiritul ideii că li s-a făcut o mare nedreptate la Trianon, o schimbare de dimensiunea prăbuşirii comunismului din România, cu deschiderea ei către democraţie, trebuie să le fi nutrit speranţe de "eliberare". Până la un punct, lucrul este de înţeles: idealul de integritate este chiar miezul sufletului unei naţiuni. Numai că, ceea ce pentru ei reprezintă unitate naţională înseamnă distrugerea unităţii naţionale pentru alţii şi în acest caz normele europene acceptate impun ca singură soluţie: convieţuirea în comun a comunităţilor naţionale.

În viaţa publică din România, inclusiv în activitatea parlamentară, de cele mai multe ori, cetăţenii de etnie maghiară au dat dovada unei înţelegeri a democraţiei şi a unui comportament adecvat acestui tip de regim, superioare celor etalate de media populaţiei. Cu o importantă excepţie: disponibilitatea de a-şi împărţi traiul în provinciile în care sunt majoritari cu eventualii intruşi care ar intenţiona să se stabilească acolo. Sub pretextul pericolului deznaţionalizării, comunitatea maghiară promovează o politică de izolare a zonelor în care locuieşte compact. Miza "purităţii" etnice a Ţinutului Secuiesc este enormă, vitală pentru specularea în interes naţional a eventualelor conjuncturi favorabile schimbării statutului internaţional al judeţelor preponderent maghiare, şi nu numai, din România.

În plus, din ce în ce mai des, multe dintre informaţiile de presă venite din Ungaria dovedesc o creştere importantă şi constantă a naţionalismului ungar, în măsură să influenţeze comportamentele separatiste ale populaţiei maghiare din ţara noastră. Protestele şi condamnarea făţişă a tratatelor de pace de după primul război mondial au devenit evenimente comune. Neglijarea simbolurilor naţionale ale statului român, inclusiv excese asupra unor valori cu rol simbolic pentru majoritari, nu sunt evenimente chiar rare. De câte ori are ocazia să evite reprezentarea ei de instituţii ale statului român, în ţară sau străinătate, comunitatea maghiară din România o face cu osârdie, preferând o reprezentare distinctă, cu sublinierea dincolo de normal a specificului naţional.

Adesea, în timpul dezbaterilor de la Comisia pentru cultură a Camerei Deputaţilor, am avut ocazia să constat dorinţa fierbinte a comunităţii maghiare - exprimată de colegii noştri care o reprezintă - de a se separa de tot ceea ce este românesc. De la legitima revendicare a bunurilor imobile care i-au aparţinut (practicată peste tot în Europa civilizată), la recuperarea documentelor de arhivă pe care le-au creat (de neadmis aproape în toată lumea). Parcă de la sine, foarte multe familii din România folosesc doar canalele radio-tv cu emisie doar în ungureşte.

Pe fondul conturat, se poate desluşi o strategie concretă de separare continuă a comunităţii maghiare din România de statul din care face parte. Ea a cuprins retrocedarea bunurilor care au aparţinut comunităţii maghiare, separarea claselor în licee, a grupelor de studiu în universităţi, a instituţiilor de spectacole din oraşe, adoptarea unei legi a învăţământului cu istoria şi geografia în ungureşte (excelent prilej de a adânci diferenţierile). În viitor se are în vedere autonomia culturală, impunerea prin lege a unei regiuni administrative cu populaţia concentrat şi majoritar maghiară şi, în final, secesiunea faţă de statul român.

Diplomaţia, exploatarea în folos propriu a legislaţiei româneşti şi europene, prestaţia din interiorul Parlamentului României, alianţele politice pe care le face UDMR-ul, ieşirile în presă ale liderilor maghiari de la Budapesta (oficiale sau neoficiale), ar fi de admirat dacă n-ar fi puse în slujba constantelor acţiuni separatiste. Deşi nu se recunoaşte, este evidentă intenţia unui popor întreg de a acţiona pentru recuperarea unei părţi dintre teritoriile considerate de ei a fi pierdute pe nedrept în urma primului război mondial.

Variantele pentru viitoarea împărţire administrativă a ţării propuse de liderii comunităţii maghiare, indiferent dacă vin de la grupări radicale sau moderate, au în vedere împărţirea Transilvaniei pe criterii etnice. De la soluţii aproape identice cu cea propusă de Hitler şi Mussolini în august 1940, la regiuni mai mici, dar concentrând populaţia maghiară, toate urmăresc separarea.

În faţa unei astfel de situaţii, ce contrapune partea română? În primul rând moderaţie, apoi o disponibilitate inepuizabilă pentru dialog (cu resurse imense de răbdare şi înţelegere) şi acceptarea aproape în totalitate a cererilor în interesul comunităţii maghiare din Transilvania nu numai sub aspect legislativ. Să nu uităm că autostrada Transilvania, deşi se ştia că nu vor fi posibilităţi de cofinanţare europeană, a fost asumată de sleita economie românească, în detrimentul altor asemenea lucrări, mai rentabile financiar, necesare strategic (de pildă dezvoltarea economică a Moldovei), tocmai pentru a satisface o cerere a comunităţii maghiare. Într-un cuvânt, o politică necesară, matură şi echilibrată.

Întrebarea este dacă, pe lângă faptul că este necesară, o astfel de abordare este şi suficientă. După părerea mea nu. Mai lipseşte solidaritatea dintre forţele politice ce reprezintă populaţia majoritară. O astfel de problemă, ce rezultă din secole de dispute şi frământări naţionale, nu poate fi abordată eficient fără trecerea peste obişnuitele adversităţi politice ale momentului. Acţiunile speculative practicate de UDMR în perioadele în care se află la guvernare nu ar fi posibile în cazul unor abordări realiste ale forţelor politice parlamentare din ţară. Şi este o minciună ideea că numai faţă de tendinţele de separare ale comunităţii maghiare, capacitatea de colaborare politică a principalelor partide parlamentare este necorespunzătoare. Efectele dezbinării naţionale (totuşi, cu tradiţie istorică), bine evidenţiate în invocata chestiune a reorganizării administrative a ţării, sunt vizibile în mai toate deciziile politice şi parcă mai periculoase ca oricând. Niciuna dintre soluţiile adoptate pentru trecerea prin criza economică sau pentru reforma statului român nu s-a luat prin conlucrare (nici pomeneală de consens!) între partidele politice româneşti.

Dincolo de semnele de precaritate a simţului naţional de care dau dovadă unii liderii politici ai României, se impune a discuţie asupra unei eventuale responsabilităţi instituţionale în România pentru insuficientul dialog politic dintre putere şi opoziţie. Răspunderea pentru această situaţie, în fond un atentat la siguranţa naţională, nu revine întregii clase politice, ci persoanelor care, prin fapte şi atitudini, uneori călcând spiritul normelor constituţionale, au instaurat un regim de neîncredere generalizat în politica românească. În acest sens îi am în vedere pe şefii principalelor partide politice şi, primul rând, pe preşedintele Traian Băsescu.

Fiind una dintre garanţiile siguranţei naţionale, solidaritatea politică în chestiuni fundamentale de existenţă a statului trebuie să preocupe permanent suprema magistratură a ţării. Între primele cinci, ca importanţă, îndatoriri ale preşedintelui României se impune să fie refacerea şi întărirea solidarităţii naţionale. Preţul plătit de România (prin subminarea capacităţii de colaborare dintre forţele politice) pentru implicarea preşedintelui ţării într-o guvernare oricum devenită impopulară este greu de evaluat. Prelungirea acestei stări de fapt poate fi catastrofală doar peste câţiva ani. Este ceasul al XII-lea şi deşteptătorul ar trebui să sune alarma.