Dezbateri parlamentare

Domnul Varujan Pambuccian:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

În ziua de 24 aprilie 1915, în Imperiul Otoman începea un şir de orori îndreptate împotriva cetăţenilor de origine armeană ai Imperiului, orori care aveau să dureze până la încheierea primului război mondial. Aceste acte, constând în confiscarea bunurilor, deportări forţate şi masacre, au avut ca rezultat suprimarea fizică a jumătate din locuitorii de origine armeană ai imperiului, cealaltă jumătate luând calea exilului şi punând bazele părţii celei mai mari din diaspora armeană din lumea de astăzi. Prin amploare, metodă, cruzime şi durată, evenimentele tragice al căror subiect au fost armenii din teritoriile Imperiului Otoman se înscriu în definiţiile unanim acceptate în dreptul internaţional ale genocidului şi crimei împotriva umanităţii, precum şi în art. 45, 170 şi 171 din Codul Penal Otoman în baza cărora în procesul intentat unui număr mare de oficialităţi otomane au fost date sentinţe de condamnare capitală.

Genocidul armenilor, ordonat şi coordonat de Guvernul Junilor Turci, a fost realizat în baza unui set de documente special emise în acest scop, unele stabilind metodele concrete de suprimare fizică, altele stabilind pedepse grave aplicate oricărui cetăţean al Imperiului care ajuta în vreun fel armenii. Prin planificarea sa şi prin metodele folosite, genocidul armenilor a prefigurat, până la nivel de amănunt, holocaustul din Germania nazistă. Spre deosebire de Holocaust însă, genocidul armenilor nu beneficiază încă de o recunoaştere unanimă căci, în mod surprinzător, după procesul din anul 1919 în care autorii genocidului au fost condamnaţi la pedeapsa capitală, guvernele care s-au succedat la conducerea Turciei moderne au negat în mod inexplicabil realitatea genocidului.

Evenimentele tragice din Imperiul Otoman au fost caracterizate ca genocid şi recunoscute ca atare de către parlamentele naţionale sau guvernele următoarelor state: Argentina, Australia, Belgia, Canada, Cipru, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Liban, Polonia, Rusia, Suedia, Statele Unite ale Americii, Uruguai, Vatican, precum şi de către Uniunea Europeană prin rezoluţiile A 2.33 din anul 1987 şi A 5.297 din anul 2000.

Sunt, ca majoritatea armenilor care formează astăzi o vastă diasporă, urmaşul unei familii care a avut norocul să scape cu viaţă din aceste evenimente. Datorez această viaţă unei familii de turci care mi-a ajutat bunicii să fugă din convoiul care se îndrepta spre deşert şi din care nu a mai scăpat nimeni. Această familie l-a luat şi crescut şi pe unchiul meu în vârstă de un an şi l-a redat bunicilor mei atunci când vremurile deveniseră mai sigure. Riscul la care s-a supus a fost sever şi chiar dacă, probabil, nu-i voi întâlni niciodată pe descendenţii lor, doresc ca gândul meu cel bun să îi însoţească pretutindeni. Mai datorez această viaţă şi Guvernului Brătianu care a decis ca România să fie unul dintre primele state ale lumii care a primit refugiaţi armeni.

Am învăţat de la strămoşii mei că popoarele nu pot fi condamnate pentru ce fac guvernele şi de aceea port o profundă recunoştinţă tuturor oamenilor care în vremuri extrem de vitrege au ales să rămână oameni. Atât celor care au ales să îi ajute pe armeni, cât şi celor care nu au răspuns insistenţelor guvernului Junilor Turci de a-i jefui sau ucide pe armeni, şi care nu au fost puţini, le port o profundă recunoştinţă.

Dacă în luările de cuvânt din anii trecuţi am insistat pe necesitatea recunoaşterii genocidului, astăzi doresc să aduc un omagiu tuturor celor care au acţionat în favoarea armenilor sau s-au abţinut de la orice acţiune împotriva lor, fie ei turci, arabi, greci, evrei, francezi, englezi sau de orice alt neam, fie ei de religie musulmană sau catolică sau ortodoxă sau de orice altă religie. Şi mai doresc să îmi exprim recunoştinţa faţă de strămoşii dumneavoastră români care le-au oferit bunicilor mei o Patrie.