Dezbateri parlamentare

Domnul Ion Dumitru:

"Zona montană, în pericol."

Zona montană din România cuprinde 7.320.000 ha, fond funciar peste 32% din suprafaţa ţării, din care terenuri agricole 2.900.000 ha, păduri şi vegetaţie forestieră cca. 4.000.000 ha. Păşunile ocupă 1.280.000 ha, fâneţele 940.000 ha, iar arabilul numai circa 616.000 ha.

În zonele montane trăiesc cca. 3.600.000 locuitori, din care cca. 2,1 milioane agricultori în 954.000 de gospodării cu vechi tradiţii în creşterea animalelor şi cu o dispersie mare în teritoriul montan.

Zona montană include 27 de judeţe, 656 de comune, 89 de oraşe şi municipii, 3.320 de sate.

În perioada 1990-2010 evoluţia zonei montane demonstrează o stare de regres şi criză majoră prin:

• reducerea dramatică a efectivelor de ovine şi taurine în cuantum cuprins între 50% şi 80%, în funcţie de zonă;
• exodul masiv al tineretului din zona de munte spre urban sau în străinătate;
• abandon agricol definitiv;
• îmbătrânirea accentuată a populaţiei montane, respectiv al producătorilor agricoli;
• creşterea alarmantă a stării de sărăcie;
• sprijin scăzut din partea statului şi a Uniunii Europene pentru gospodăriile montane;
• lipsa locurilor de muncă.

Având în vedere diferenţele tehnologice, economice şi de mediu natural între câmpie/deal şi zona montană, ca şi modul de viaţă, este strict necesar să se evite amestecul celor două tipuri de economie şi formă de viaţă în procesul de reglementare, în susţinerea intereselor specifice ale producătorilor agricoli/crescători de animale.

Echiparea profesională specifică, diferenţiată, a zonei de munte trebuie să reprezintă o urgenţă cu caracter recuperativ şi totodată durabil, de permanenţă.

Numărul mare şi dispersia accentuată, ca şi specificul economic pluriactiv al gospodăriilor montane, determină necesitatea unui număr mai mare de specialişti faţă de zonele de câmpie şi de deal.

Marginalizarea agriculturii montane este evidentă, există riscul pierderii de către România şi de către Uniunea Europeană a unui mare segment economic, şi a creării în Carpaţi a unei disoluţii economice, însoţită de depopulare şi pierderea identităţii culturale.

Consider că, încercările timide de particularizare a agrozootehnicii montane din ultimii 20 de ani s-au lovit de multă incompetenţă şi iresponsabilitate - la judeţe şi la centru.

Ţările dezvoltate ale Uniunii Europene, inclusiv ţările din est, aplică strategii şi politici diferenţiate pentru zonele montane, prin care s-a reuşit în mare parte menţinerea agriculturii, valorificarea resurselor şi stabilizarea populaţiei montane în limite rezonabile.