Dezbateri parlamentare

Domnul Ştefan Giuglea:

"Forţa dreptului sau dreptul forţei".

Specia umană a evoluat de la stadiul primitiv până la nivelul civilizaţiei contemporane, pentru că a înţeles, de timpuriu, că atât indivizii, cât şi grupele de indivizi pot supravieţui şi se pot dezvolta numai dacă se acceptă reciproc, respectându-şi drepturile şi obligaţiile.

Poporul român, de la constituirea statelor feudale - Moldova, Ţara Românească şi Transilvania şi până în prezent, ca stat naţional, unitar şi independent, nu a pornit niciodată un război de cucerire, fiind în numeroase împrejurări ale istoriei doar în situaţia de a-şi apăra vatra strămoşească.

Conferinţa de la Helsinki din 1975 a adoptat Declaraţia în care se consemnează pentru prima dată într-un document internaţional "prioritatea forţei dreptului faţă de dreptul forţei", în sensul că orice eventuale litigii apar între state să se rezolve prin tratative, şi nu prin mijloace de forţă militară. Din nefericire, numeroasele conflicte dintre statele planetei se dispută tot pe calea forţei militare.

La finele mileniului doi şi începutul celui de al treilea mileniu, relaţiile internaţionale din toate domeniile de activitate s-au amplificat şi diversificat, încât problemele zonale şi regionale, inclusiv la nivel continental şi chiar intercontinental reprezintă imperativul major şi ireversibil pentru civilizaţie, prosperitate şi pentru popoarele rămase în urmă.

România, respectând riguros principiile dreptului internaţional, a folosit cu abilitate marja de acţiune oferită de confruntarea dintre superputeri, de structurile rigide ale "războiului rece". Retrospectiv, prin prisma rolului şi locului său în arena internaţională, se poate spune că, dincolo de trăsăturile negative ale regimului politic intern, totalitar în natura şi manifestările lui, acţiunile de politică externă s-au arătat în majoritatea lor subordonate unei concepţii realiste asupra vieţii internaţionale, a raportului de forţe şi jocuri de interese şi putere. România şi-a câştigat prestigiul unei ţări care militează pentru respectarea, în relaţiile internaţionale, a principiilor de drept, pentru legalitate, democratism, împotriva politicii de forţă şi de împărţire a lumii în sfere de influenţă, a discriminărilor, pentru tratament egal al statelor în viaţa internaţională, dezarmarea generală, în primul rând nucleară, şi, nu în ultimul rând, combaterea terorismului.

Comploturile ucigaşe, loviturile de stat, reuşite sau nu, asupra suveranilor şi regilor, plutoanele de execuţie, despre toate acestea am învăţat la lecţiile de istorie. Adesea, avem impresia că terorismul despre care vorbim astăzi, definit ca un fenomen complex, nu esate altceva decât faptele lui Brutus, Rovaillac (ucigaşul lui Henric al IV-lea) şi chiar ale lui Jelabov (ucigaşul ţarului Alexandru al II-lea).

Omul politic, militarul, judecătorul sau sociologul văd acest fenomen altfel, fiecare din punctul lui de vedere, dar în final ajung să deţină una sau mai multe piese care să contribuie la realizarea unei imagini complete a acestui joc. Acţiunea fiecăruia, purtată cu mijloace specifice, de cele mai multe ori, complet diferite, se înscrie însă sub un comandament unic - combaterea acestui adevărat flagel al zilelor noastre.

Faţă în faţă cu acte de violenţă îndreptate direct şi cu bună ştiinţă împotriva oamenilor nevinovaţi, trebuie să privim dincolo de contextul politic, social, etnic sau religios care înlesneşte comiterea lor, să nu căutăm scuze pentru actele de violenţă înfăptuite de terorişti, în ideologia sau biografia acestora.

11 septembrie, 11 martie sunt zile negre pentru SUA, pentru Spania, sunt zile negre pentru Europa şi pentru umanitate. Aşa cum evenimentele au demonstrat, cuvintele au fost neputincioase pentru cei dispăruţi, pentru durerea familiilor, dar dincolo de sentimentele de compasiune şi de tristeţe în faţa unor absurde pierderi stă hotărârea oamenilor din lumea civilizată de a se opune fenomenului care a generat această tragedie, de a demonstra natura inumană şi imorală a terorismului. Se impune o reflecţie colectivă asupra terorismului contemporan, la o înţelegere a naturii acestui flagel. Actele de terorism au însoţit dezvoltarea omenirii, dar, după cei doi 11, responsabilii politici şi militari au convingerea că ne aflăm în faţa unei mari ameninţări globale, căreia trebuie să-i răspundem printr-o puternică solidaritate umană.

Un imperativ în această direcţie îl constituie realizarea consensului naţional şi internaţional al tuturor forţelor politice în jurul şi pentru promovarea intereselor fundamentale ale ţărilor, prin depăşirea poziţiilor înguste de partid. Linia independentă a politicii externe este favorizată de intensificarea participării României la activitatea Naţiunilor Unite şi în sistemul organizaţiilor ONU, de angajare a ţării în acţiuni umanitare şi de menţinere a păcii.

Orientarea României spre integrarea în structurile europene, euro-atlantice presupune realism şi discernământ în raport cu noile realităţi geopolitice, corespunzător intereselor naţionale. Pornind de la o astfel de înţelegere, participarea la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), unde României i s-a conferit o funcţie importantă, Parteneriatul pentru Pace şi alte forme de conlucrare cu NATO şi Uniunea Europeană devin modalităţi posibile de satisfacere a cerinţelor securităţii naţionale în actualele condiţii.

Pe fondul bombardamentului informaţional care poate eroda sensibilitatea oamenilor, împingând-o până la blazare, este necesar să imortalizăm pentru totdeauna imaginile de coşmar ce au urmat atacurilor teroriste, pentru a da lumii răgazul să privească teroarea şi victimele ei.

Dincolo de imaginile terorii, dincolo de chipurile celor care ne privesc din nefiinţă - ceea ce ne rămâne sunt durerea şi solidaritatea. Nu durerea vecină cu deznădejdea. Nu solidaritatea, ca simplă apartenenţă la specie. Ci liniştea care urmează durerii şi hotărârea de a rezista. Şi mai rămâne ceva: bucuria şi şansa de a trăi conştient de pericol, dar fără frică.

Pacea, reconcilierea şi fraternitatea sunt trei paşi care ar putea îndepărta pentru totdeauna teroarea de libertate, în prezent aspecte de nedespărţit ale realităţii în care convieţuim.