Dezbateri parlamentare

Domnul Petre Popeangă:

"Bâjbâiala Guvernului în domeniul fiscalităţii continuă ..."

Modificarea Codului fiscal, am mai spus-o într-o declaraţie anterioară, a fost efectuată fără o analiză ştiinţifică a stării actuale a economiei româneşti şi a posibilelor efecte ale acestei acţiuni, atât asupra mediului de afaceri, cît şi asupra populaţiei. În plus, acţiunea în ansamblul său, se află la limita prevederilor Constituţiei şi ale Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care, la art. 4. - (1), Titlul I, Cap. I Dispoziţii generale, prevede "Prezentul cod se modifică şi se completează numai prin lege promovată, de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare a acesteia", şi în continuare "Orice modificare sau completare la prezentul cod intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege". Or, contrar acestor prevederi legale, majoritatea modificărilor aduse Codului fiscal au fost operate prin ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale guvernului.

Lipsa de fundamentare a modificării Codului fiscal determinată, în mod evident, de golul de resurse bugetare creat de aplicarea uneia dintre cele mai controversate măsuri, introducerea cotei unice de impozitare, a avut repercusiuni deosebite, în primul rând, asupra activităţii economice.

S-a creat o stare de instabilitate legislativă, cu atât mai nocivă cu cît acţiunea a fost pusă în aplicare în momentul în care România se străduieşte să convingă structurile europene că acţionează pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri.

Atât societăţile româneşti, cît şi cele străine care realizează diferite activităţi în România au fost puse în imposibilitatea elaborării unui plan de afaceri pentru anul 2005, datorită faptului că abia la data de 4 iunie a.c. Ministerul Finanţelor Publice a reuşit, oarecum, să comunice cotele şi condiţiile de aplicare a noilor impozite şi taxe. Starea de instabilitate a politicii fiscale promovată de Guvernul Tăriceanu a influenţat, de altfel, întregul mediu de afaceri din România, înregistrându-se grave perturbaţii în activitatea bursieră, cea a băncilor, şi afectând şi unele interese ale populaţiei prin diminuarea semnificativă a sumelor cuvenite din dobânzile la economiile depuse în bănci.

Prin toate aceste măsuri numite ritos "politici fiscale", Guvernul Tăriceanu a adus atingere principiului stabilităţii fiscale, unul dintre cele mai importante pentru asigurarea funcţionalităţii mecanismelor specifice economiei de piaţă liberă, concurenţială.

Cronologic, iată câteva dintre bâlbele guvernului Tăriceanu, "magistral" dirijate de reprezentantul său autorizat, domnul Ionel Popescu, ministrul finanţelor publice, căruia i-a fost hărăzită misiunea ingrată de a demonstra soliditatea şi stabilitatea politicii în acest domeniu.

La data de 30 martie 2005, fără acordul confederaţiilor patronale şi a celor sindicale, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Acest important act legislativ, aşa cum a fost numit de reprezentantul guvernului, a produs efecte doar două luni, aprilie şi mai, deoarece la data de 1 iunie a fost publicată Legea nr. 164 privind respingerea acesteia, ceea ce dă un prim semnal despre coerenţa gândirii fiscale a guvernului.

Tot la data de 1 iunie, Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2005 pentru abrogarea unor prevederi din OUG nr. 24/2005 privind Codul fiscal, deoarece termenul de intrare în vigoare a cotelor de impozit majorate pentru veniturile din dobânzi, tranzacţii imobiliare şi câştiguri pe piaţa de capital a fost prevăzută pentru această dată, 1 iunie.

Şi tot la data de 1 iunie a fost publicată Legea nr.163 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/ 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, intrată în vigoare abia la data de 4 iunie, la trei zile după publicare, în condiţiile în care mai multe prevederi ale acesteia aveau aplicabilitate chiar de la data de 1 iunie.

Declaraţia unui reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, preluată pe toate canalele media, este semnificativă şi redă adevărata dimensiune a politicii guvernului Tăriceanu în domeniul fiscalităţii. "A fost un accident. Nemulţumirea mediului de afaceri cu privire la modul în care s-a schimbat Codul fiscal este foarte mare. Măsurile au fost luate în grabă şi nu a mai existat loc pentru transparenţă". Iată, deci, că însuşi reprezentantul Guvernului recunoaşte că prin aceste politici pompieristice au fost eludate prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.

Dacă mai avem în vedere şi prevederile Constituţiei - 2003 care, la art. 139 alin. (1) stabilesc că: "impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege", precum şi faptul că majoritatea modificărilor au fost efectuate, aşa cum s-a prezentat, prin ordonanţe, avem imaginea clară a "legalităţii" politicii fiscale aplicate de către Guvernul Tăriceanu.

Această aşa-zisă politică fiscală a avut ca obiective doar majorări de impozite, determinate de situaţia dezastruoasă în care se află încasările bugetare, cu repercusiuni asupra întregii activităţi economice şi, în special, pentru populaţie, prin scumpirile înregistrate la toate utilităţile.

De asemenea, pe baza negocierilor cu FMI, devansarea graficului de majorare a accizelor va determina creşteri importante de preţuri, în special la benzină, motorină, gaze naturale, energie electrică şi, pe cale de consecinţă, la toate alimentele de bază.

Deosebit de acestea, introducerea de noi accize la energia electrică va induce creşterea preţului acesteia de o manieră care nu se justifică în condiţiile în care, societăţile de transport şi distribuţie a energiei electrice în România percep tarife de peste două ori mai mari decât societăţile de profil din Uniunea Europeană.

În general, se poate afirma că nivelul de creştere a accizelor este mult prea ridicat, comparativ cu nivelul veniturilor populaţiei, situaţie care ar putea favoriza, pe lângă efectele menţionate, evaziunea fiscală şi proliferarea economiei subterane.

Situaţia realizării veniturilor bugetare este, însă, atât de acută, încât nici introducerea noilor impozite şi nici creşterea unora dintre cele deja aprobate nu s-au dovedit a fi suficiente.

În disperare de cauză, ministrul finanţelor publice a făcut recent o declaraţie bombă, privind creşterea "de la 1 ianuarie 2006 a taxei pe valoarea adăugată de la 19% la 22%" motivat, la fel de şocant, de "necesitatea scăderii consumului populaţiei". Pe când cartelele care să reglementeze consumul, domnule ministru?! Tot din 2006?

De la clasicii Adam Smith şi David Ricardo până la contemporanii Samuelsson şi Philip Cotler, consumul a fost, este şi va rămâne un factor de dezvoltare economică. Evident, cu condiţia ca guvernanţii să dorească să valorifice această stare şi, în acest sens, să creeze condiţiile dezvoltării unei economii naţionale competitive, care să poată satisface cererea cu produse de calitate. Nu este cazul actualului guvern, care ar trebui să recunoască eşecul răsunător al întregii sale politici economice şi, împreună cu specialiştii din toate mediile politice, să gândească un program realist de redresare a acestui important domeniu.