Dezbateri parlamentare

Domnul Culiţă Tărâţă:

România este astăzi mai aproape ca oricând de statutul ei politic, economic şi social de dinainte de decembrie 1989. Avem iarăşi un partid prezent în toate celulele vieţii, în toate scandalurile, un partid care se vrea omniprezent, deşi s-a dovedit prototipul neputinţei totale iarăşi, ţara este condusă de un partid fără doctrină, fără program, dar mai ales fără cadre cu o viziune ideologică bine cristalizată.

Întocmai ca în urmă cu 20 de ani, avem un partid grav atins de maladia totalitarismului, condus cu autoritate de un adept declarat al dictaturii. Dacă în vremea regimului comunist înduram frigul şi foamea, dacă în acele timpuri de tristă amintire oamenii şedeau cu lacătele la gură şi cu securitatea la uşă, lucrurile nu par a se fi schimbat fundamental. Ba dimpotrivă, în unele privinţe zodia totalitarismului pare că reînvie. Ne pândeşte iarăşi pericolul ca mâine-poimâine geniul totalitarismului să fie reconfirmat pentru încă cinci ani la Cotroceni. De ani buni, liderii partidului portocaliu se comportă ca cei mai autentici exponenţi ai dictaturii, reamintindu-ne de figurile încrâncenate ale activiştilor din eşaloanele superioare ale PCR.

O singură mare deosebire există între dictatura dinainte de 1989 şi cea de astăzi. Cu mai bine de 20 de ani în urmă se muncea mult şi se câştiga puţin, acum, zeci de mii de indivizi muncesc foarte puţin, ca să nu spunem deloc, şi câştigă mai mult decât milioanele de truditori din industrie, agricultură, transporturi şi construcţii, printr-o tehnologie condamnabilă, dar extrem de eficientă - corupţia.

Dacă sub dictatura comunistă se construia la tot pasul, astăzi se demolează pretutindeni. A dispărut industria, flota, transporturile feroviare abia mai supravieţuiesc, a fost ruinată agricultura, învăţământul s-a degradat fantastic şi a căpătat un caracter anarhic, iar sănătatea este în colaps. Ştim bine că la sfârşitul anului 1989 România era curată ca lacrima în privinţa datoriei externe. Astăzi, acest flagel ne apasă pe piept ca o piatră de moară. Niciodată în istoria sa modernă România n-a fost atât de îndatorată ca astăzi, periclitând şi viaţa generaţiilor viitoare.

Din păcate, pe lângă toate acestea suntem hărăziţi să suportăm şi rigorile unei crize economice mondiale fără precedent, de care încercăm să scăpăm cu politicieni diletanţi şi cu mijloacele cele mai bizare. Toate ţările afectate de criza mondială au atras în guverne pe cei mai redutabili economişti şi finanţişti, pe cei mai experimentaţi manageri. Numai la noi premierul este profesor de drept constituţional, iar principalii piloni pe care se sprijină Executivul pentru limitarea şi îndepărtarea efectelor crizei, ministrul economiei şi cel al finanţelor, sunt doi ingineri.

Nu este deci întâmplător că România nu are un program anticriză, realist şi eficient, ţara noastră aşteptând senină ieşirea din criză a statelor dezvoltate, în speranţa că la scurt timp va păşi, în pofida inerţiei, pe urmele acelor întreprinzători. Este însă greu de crezut că noi vom ieşi prea curând din acest marasm, în condiţiile în care preşedintele ţării, premierul şi guvernatorul BNR au abandonat lupta împotriva crizei economice.

Singurele măsuri anticriză ale fostului Cabinet Boc au fost acelea de a încerca să rezolve lipsa de bani din bugetul de stat pe seama îngheţării salariilor şi pensiilor, a instituirii unor noi impozite, a încercărilor de majorare a t.v.a. şi a disponibilizărilor masive, adică acele soluţii care adâncesc sărăcia oamenilor şi înăspresc efectele crizei.

Mai grav este, însă faptul că peste criza economică atât de dureroasă, care pe noi, românii, ne va afecta câţiva ani buni de aici înainte, actuala Putere a suprapus o criză politică la fel de alarmantă. Nu avem guvern de o bună bucată de vreme, fiindcă actualul şef al statului se încrâncenează să-şi construiască dictatura. După ce a dărâmat Guvernul PSD-PD-L, într-un moment de mari dificultăţi economice şi tensiuni sociale, ca să instituie un Cabinet capabil să-i asigure succesul în apropiatele alegeri prezidenţiale, Traian Băsescu îi ameninţă pe senatorii şi deputaţii din rândurile Opoziţiei că va dizolva Parlamentul. Este pur şi simplu un şantaj, întrucât ştie bine că legea nu-i permite acest lucru în ultimele şase luni de mandat.

Ameninţă, de asemenea, cu crearea Parlamentului unicameral, cu revizuirea Constituţiei, cu reforma clasei politice, după chipul şi asemănarea PD-L, ţintind prin toate acestea crearea Republicii semiprezidenţiale, în cadrul căreia să-şi desăvârşească repede drumul spre autoritarism şi dictatură.

Deocamdată intenţiile sale se lovesc de reacţiile puternice şi hotărâte ale unei opoziţii unite. Ne chinuim de două săptămâni să încropim un Guvern, dar preşedintele Băsescu se aşează de-a curmezişul propunerilor făcute de Opoziţia parlamentară majoritară, tergiversând orice tentativă a acesteia de a-i îndepărta pe Emil Boc de la Palatul Victoria şi pe Vasile Blaga din fruntea Ministerului Administraţiei şi Internelor, pârghii pe care se bazează efectiv în dobândirea unui nou mandat.

Interpretând în mod eronat Constituţia, Traian Băsescu susţine sus şi tare că-i revine exclusiv, peste capul partidelor, dreptul de a desemna viitorul premier. Articolul 103 din Constituţie, alin.(1) spune însă clar: "Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută (nu doar cu trei mandate, ca PD-L) ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament". De ce se opreşte preşedintele la prima propoziţie a acestui articol, şi nu merge mai departe, în spiritul în care au făcut-o părinţii Constituţiei? De ce n-a pus legiuitorul punct după propoziţia care spune că Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru? Nu s-au oprit aici şi a legat această prevedere de consultarea partidelor politice pentru a întări constituţional caracterul democratic al statului de drept.

Preşedintele Băsescu nu înţelege, însă, că ambiţia sa de a-şi aroga un drept pe care Constituţia nu i-l conferă îl plasează în rândul liderilor dictatori. Preşedintele Băsescu ştie bine că un candidat desemnat de domnia sa nu va putea să formeze un nou Cabinet fără votul de încredere acordat de Parlament, dar persistă în încrâncenarea sa, ştiind că dacă un alt candidat va fi respins, Guvernul Boc, înlăturat după adoptarea moţiunii de cenzură, va rămâne mai departe la post, asigurându-i succesul în alegerile prezidenţiale.

Respingând propunerile făcute de majoritatea partidelor din opoziţie, preşedintele Băsescu se comportă întocmai ca omologii săi portocalii, preşedinţii Ucrainei şi Georgiei. Domnia sa nu vrea să înţeleagă că în Republica Moldova, unde dictatura unui preşedinte comunist era în floare, totul s-a răsturnat în urma recentelor alegeri parlamentare. Despre Voronin nu mai vorbeşte nimeni astăzi. Nici cei de la Kremlin. Nu este deloc exclus ca de la 7 decembrie, Traian Băsescu să împărtăşească soarta lui Voronin. Comportamentul său dictatorial a mers prea departe.