Dezbateri parlamentare

Domnul Vasile Puşcaş:

Declaraţie politică privitoare la necesitatea unei noi abordări a pieţei muncii în România.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

O serie de aspecte importante pentru menţinerea unui ritm constant al dezvoltării economice şi pe care agenda guvernamentală pare să le fi ignorat în ultimii ani, sunt relevate de situaţia actuală de pe piaţa muncii. Necesitatea de a introduce modificări de substanţă în atitudinea statului în raport cu structurile patronale şi cu partenerii sociali nu decurge din raţiuni doctrinare şi nu se poate circumscrie unor momente electorale, aşa cum s-a întâmplat până acum.

La o atitudine mai activă în elaborarea unor politici sociale coerente ne obligă atât circumstanţele social-economice interne, cât şi situaţia României de stat membru al Uniunii Europene. În primul rând, structura socială, rezultată din tranziţia noastră spre modernitate, corespunde în prea mică măsură unui model european. Polarizarea extremă a averilor şi inegalitatea dezvoltării regionale ne plasează mai curând în rândul societăţilor sud-americane, fără a dispune însă de resursele economice ale acestora.

Lipsa unor categorii sociale intermediare, discrepanţa dintre numărul de angajaţi şi cel al beneficiarilor prestaţiilor publice, subdezvoltarea zonei rurale, sunt tot atâtea motive de îngrijorare pentru perspectivele unui viitor prosper. Apartenenţa noastră europeană a însemnat şi integrarea noastră în piaţa europeană a muncii, aflată şi ea sub acţiunea unor reforme structurale. Nici de această dată, Executivul nu a avut în vedere măsuri eficiente de adaptare a economiei noilor provocări, iar efectele turbulenţelor obiective nu au întârziat să se facă simţite.

Domenii de activitate cu efect asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor, precum sănătatea publică şi serviciile, se confruntă cu deficitul masiv de personal calificat. Sectorul economic care a crescut cel mai mult în ultimii doi ani - cel al construcţiilor - reclamă necesitatea unor influxuri de forţă de muncă.

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse nu pare să ia prea în serios situaţia, câtă vreme un raport elaborat la cererea acestuia din urmă aprecia deficitul de personal din acest domeniu la 10000 de persoane, cifră în flagrant contrast cu estimările patronatului. Iată deci că nu doar sindicatele, care au iniţiat litigii de muncă în întreaga ţară, nu găsesc posibilităţi de dialog cu actualul executiv. Angajatorii se află într-o situaţie similară. Deficitul de viziune al Guvernului este mai grav încă decât lipsa specialiştilor. Statul nu şi-a definit o proiecţie pe termen lung, materializată prin obiective sociale şi economice, în funcţie de care să medieze negocierile patronatelor cu sindicatele.

Modificările Codului muncii şi ale legislaţiei secundare din domeniu au fost puse recent în discuţie de reprezentanţii Nokia România, care derulează un proiect de anvergură la Cluj. Sugestiile formulate de domnul John Guerry, în cadrul întâlnirii cu reprezentanţi ai Ministerului Muncii, par să fi găsit un ecou favorabil, dar lipsa unui plan concret de abordare a chestiunii raporturilor de muncă riscă să plaseze eventualele modificări în zona improvizaţiilor. În primul rând, trebuie să ţinem cont de faptul că spre România s-au îndreptat investiţii directe şi datorită costurilor reduse ale forţei de muncă. Odată ce acest atu va dispărea, iar faptul este inerent într-un interval de timp predictibil, România s-ar putea confrunta cu relocări de producţie şi cu toată gama de efecte sociale, pe care le-am urmărit cu prea multă superficialitate în statele dezvoltate din UE. Posesorii de capitaluri vor căuta să-şi multiplice permanent profitul şi am putea să vedem curând că unele locaţii estice sunt aproape de Europa decât Câmpia Turzii.

În ceea ce ne priveşte, singurul capital pentru care nu plătim dobânzi este resursa umană românească, tocmai categoria pe care Guvernul şi-a luat obiceiul să o certe pentru că doreşte să ia parte la distribuirea dividentelor creşterii economice din ultimii ani. O altă realitate cu care zonele mai dinamice ale ţării se confruntă deja este cea a muncitorilor străini. La Cluj, apariţia angajaţilor extracomunitari pe şantierele autostrăzii Transilvania a dat naştere unor controverse fireşti, iar autorităţile de resort s-au dovedit nepregătite pentru gestionarea acestora. Este evident că necesităţile de dezvoltare şi reculul demografic vor obliga societatea românească şi instituţiile sale să se familiarizeze cu astfel de situaţii. Statele europene dezvoltate au o bogată experienţă în acest sens, fără a fi găsit soluţii la întreaga gamă de probleme sociale pe care mobilitatea economică le deschide.

Nu toate aceste situaţii pot face obiectul intervenţiei statului. Proiectul european presupune tocmai abordări mai flexibile ale relaţiilor de muncă, iar eşafodajul social european este făcut adeseori responsabil pentru lipsa de competitivitate a Uniunii în context mondial. Chiar dacă statul nu poate acţiona discreţionar ca actor pe piaţa muncii, este clar că soluţiile găsite de guvern până acum nu sunt cele corecte. Cererile sindicatelor nu pot fi tratate cu aroganţa specifică secolului al XIX-lea, iar angajatorii nu pot fi copleşiţi doar cu amenzi din partea Inspecţiei Muncii. Statul continuă să fie unul din cei mai importanţi angajatori, majorările salariale destinate zonelor populate de clienţii politici depăşind cu mult cuantumul creşterilor din sectorul privat, fără legătură evident cu productivitatea muncii.

Ca depozitari ai încrederii cetăţenilor, avem obligaţia de a determina guvernul să repoziţioneze statul în relaţia dintre angajaţi şi angajatori, în postura sa de arbitru, pe baza unor reguli flexibile, negociate cu cei interesaţi şi care să corespundă intereselor de perspectivă ale României. Aşteptăm răspunsul din Palatul Victoria!