Dezbateri parlamentare

Domnul Vasile Pruteanu:

Doamnelor şi domnilor colegi,

Încă trăim intens momentul fierbinte în care Parlamentul European "şi-a exprimat încrederea în România".

După cum observăm, votul favorabil primit de România, în Parlamentul European a stârnit, aşa cum era şi firesc, reacţii şi comentarii, unele favorabile, altele agresive. Oricum, ştim cu toţii că România va fi monitorizată la sânge în perioada rămasă până la data integrării efective, la 1 ianuarie 2007. Până atunci sunt de rezolvat multiple şi destul de complicate probleme.

Una dintre acestea priveşte protecţia copilului. Într-adevăr, în ultimul timp, unii observatori de specialitate din cadrul U.E. au apreciat că în România activitatea privind protecţia copilului s-a aşezat pe făgaşul cel bun. Această afirmaţie se bazează pe faptul că Parlamentul României a adoptat, pe data de 21 iunie 2004, Legea nr. 272 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Dacă privim în oglinda retrovizoare a timpului nu prea îndepărtat, observăm că, înaintea acestei legi, protecţia copilului era reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1977 cu modificările şi completările ulterioare. Prin acest act normativ, practic s-a făcut primul, dar marele pas al reformei sistemului protecţiei copilului aflat în dificultate din România. Rezultatele aplicării prevederilor acestui act normativ au fost cele scontate.

Astfel, până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului mai sus invocată, copiii aflaţi în dificultate erau internaţi în orfelinate şi case de copii, care nu erau altceva decât nişte depozite gigant, unde copiii aveau condiţii cât se poate de mizere atât de cazare, cât şi de hrană, iar mortalitatea lor, ridicată la maximum, nu impresiona pe nimeni.

Prin reforma din 1997 s-au înfiinţat centre de plasament, module familiale, instituţia asistentului maternal, a familiei lărgite şi de substitut de care beneficiază copiii aflaţi în dificultate faţă de care s-au epuizat toate măsurile de protecţie în familie.

Obiectul prioritar al reformei din 1997 a constituit prevenirea instituţionalizării şi dezinstituţionalizarea copiilor aflaţi în dificultate. Drept rezultat a fost reducerea copiilor instituţionalizaţi cu peste 50% în timp de 2 - 3 ani şi crearea condiţiilor în centrele de plasament foarte apropiate de cele din familie.

Dar, cum se întâmplă adesea în ţara noastră, acolo unde lucrurile merg bine, trebuie să se găsească şi o frână.

Această frână a fost, după cum ne amintim cu toţii, încălcări ale prevederilor legale privind adopţiile internaţionale. Fenomenul a luat o astfel de proporţie încât s-a impus intervenţia organismelor Uniunii Europene pentru stoparea lui.

Drept urmare, prin anul 2001, Guvernul, printr-un memorandum, a suspendat aplicarea prevederilor legale privind adopţii internaţionale. Bineînţeles că nici acest memorandum nu a fost respectat întocmai. În schimb, s-a pus problema unei noi reglementări legale în domeniu.

Nu vorbesc cu răutate, dar guvernanţilor vremii le-a trebuit un timp de doi ani să elaboreze o nouă lege care, practic, printr-o activitate profesionistă se putea face într-o lună. Şi până la urma urmei, am putea trece peste factorul timp, dacă această din urmă reglementare, respectiv Legea nr. 272/21 iunie 2004, ar fi soluţionat la standarde superioare promovarea şi garantarea drepturilor copilului.

Nu este momentul acum să facem o analiză critică exhaustivă a acestei legi. Ne rezervăm dreptul să venim cu o iniţiativă legislativă de modificare a actului normativ mai sus invocat.

Ceea ce nu putem să nu reliefăm este că, dacă în toate strategiile de reformă în administraţie publică, obiectul principal este descentralizarea şi autonomia autorităţilor administraţiei publice locale în conţinutul legii de mai sus este contrariul: hipercentralizarea şi dispreţul faţă de autonomia locală, precum şi birocraţia dusă până la cel mai înalt grad.

În susţinerea celor afirmate este suficient un singur exemplu, şi anume: în subordinea Consiliului Judeţean s-a organizat Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, prin comasarea Direcţiei generale pentru protecţia drepturilor copilului cu serviciul public de asistenţă socială. Astfel, a rezultat un colos cu aproximativ 1500 de salariaţi sub autoritatea Consiliului Judeţean, în loc să se fi descentralizat această activitate prin sporirea autonomiei autorităţilor administrative publice care să fi gestionat nişte structuri suple, operative şi viabile de protecţie a copilului, cu concursul colectivităţilor locale.

În momentul este faţă, dacă la un centru de plasament aflat la o distanţă de 50 - 70 km faţă de reşedinţa de judeţ, unde funcţionează Direcţia - mamut, se defectează şi trebuie înlocuită o banală chiuvetă de la baie se fac numeroase demersuri de la unitate la centru, pentru diferite aprobări şi formalităţi ce se impun pentru remedierea situaţiei. Asta presupune timp, bani şi efort cheltuite aiurea, deoarece centrele de plasament, precum şi celelalte unităţi din subordinea direcţiei nu au nici un fel de competenţe în gospodărirea şi buna gestionare a intereselor proprii. Sunt şi alte exemple asemănătoare dar, deocamdată, mă opresc aici.

Vă mulţumesc pentru răbdarea dumneavoastră şi promitem că vom interveni şi cu o iniţiativă legislativă pentru perfecţionarea sistemului de protecţie a copilului din România.