Dezbateri parlamentare

Domnul Gheorghe Ciobanu:

"Polonia, suferinţă şi exemplu de urmat"

După cele întâmplate la sfârşitul săptămânii trecute, consider oportun să transmit, prin intermediul acestei declaraţii politice, mesajul meu de încurajare şi solidaritate faţă de poporul polonez şi comunitatea poloneză din România. Pierderea preşedintelui polonez Lech Kaczynski, a unor înalţi diplomaţi, reprezentanţi militari şi însărcinaţi economici este cu siguranţă o lovitură grea primită de Europa unită şi, în sens larg, chiar de noi, românii, ca şi cetăţeni ai Uniunii Europene. Nu pot decât să spun: "Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei care au pierit în tragicul accident aviatic de la Smolensk şi să le acorde tărie şi încredere polonezilor, să meargă înainte pe drumul bun!"

Dincolo de durerea firească pe care ţi-o poate produce aflarea unei veşti atât de triste, la nivelul omului politic se creează o stare de introspecţie şi reflecţie faţă de felul în care poate contribui la mai binele societăţii din rândul căreia provine. Pentru mine, cele petrecute la sfârşitul săptămânii trecute au aruncat o dâră de lumină asupra a ceea ce înseamnă "miracolul polonez" şi, poate, asupra exemplului pe care trebuie să-l ia România şi românii de la Polonia.

1989 ne-a găsit, deopotrivă români şi polonezi, în faţa unei mari necunoscute - viaţa de după dictatura comunistă (trecerea de la economia centralizată la o economie de piaţă, împăcarea cu trecutul nostru ca indivizi care au trebuit să supravieţuiască în sistemul opresiv, stabilirea unor priorităţi pentru viitor şi, în final, reconstruirea fibrei morale a societăţii). Se poate spune că România şi Polonia au plecat din acelaşi punct, cu acelaşi tip de avantaje şi cu acelaşi tip de deficienţe. Poate că polonezii au avut mai mult curaj decât noi, mai multă încredere şi o minte mai lucidă, în persoana lui Lech Walesa.

Noi, la 20 de ani distanţă, chiar în această săptămână, chiar aici, în Parlament, dezbatem lucruri pe care polonezii le-au rezolvat de mult. Noi vorbim despre Legea lustraţiei la 20 de ani după căderea comunismului, când, biologic, torţionarii şi membrii de frunte ai sistemului nu mai pot oricum să joace un rol atât de important în stat. Reparaţia morală încercată de preşedintele Traian Băsescu acum mai bine de trei ani a fost bine-venită. Polonezii au avut ca simbol al ieşirii din negura comunismului un disident, o victimă. Şi, ca orice victimă adevărată, a ştiut că singura cale de urmat este aceea a mersului înainte împreună, nu divizaţi ca societate, "a tăierii în carne vie" când vine vorba de principii economice şi sociale.

Polonia a privatizat în primii trei ani de după căderea comunismului toate obiectivele sale industriale şi economice majore, cu riscul unei inflaţii galopante şi a unui şomaj la cote alarmante (peste 50%). După trei ani, din 1993 şi până acum, Polonia a început să experimenteze ce înseamnă creştere economică. De atunci, toţi anii de după au însemnat un avans economic, semn că liberalizarea pieţei este drumul către mai bine. Şi atât de trainică a fost construcţia economică a acestei ţări foste comuniste încât, dintre toate ţările Uniunii Europene, Polonia este singura care a avut creştere economică şi în 2009, de peste 1,6%. Noi, nici la 20 de ani după comunism, când totuşi nivelul nostru de trai a crescut, când totuşi suntem capabili să susţinem măsuri de protecţie socială, nu vrem să înţelegem că uneori, înainte de a-ţi reveni, îţi va fi un pic mai rău. În această săptămână, discutăm despre Legea salarizării unice, despre Legea pensiilor şi nu ajungem la niciun acord. Poate că ar trebui să luăm exemplu de la polonezi. Apropo de protestele profesorilor asociaţi la FSLI, Polonia numără peste 38 de milioane de locuitori şi numai 100.000 de profesori, în condiţiile în care Educaţia a reprezentat prioritatea numărul unu a polonezilor după 1989.

Noi, ca români, am fost întotdeauna tributari unei percepţii prea bune despre spiritul naţional. Or, credinţa mea este că din cauza tensiunilor din rândul societăţii noastre această fibră naţională s-a subţiat. Alegerile prezidenţiale din România, îmi pare rău să o spun, au reprezentat o nouă fractură în rândul societăţii noastre. Moartea atât de violentă şi de dramatică a preşedintelui polonez însemnă în aceste zile o reîntărire a spiritului naţional polonez şi dispariţia cvasi-totală a curentelor politice. Poate că, asistând, prin intermediul mass-media, la suferinţa poporului polonez, vom înţelege că unitatea ne dă putere.

Polonia, în perioada fraţilor Kaczynski, a reprezentat cu adevărat un stat pe picioarele sale în Uniunea Europeană. Este poate unul din statele cele mai naţionaliste şi antiglobaliste din Uniunea Europeană, cu fervente convingeri catolice şi cu o viziune diferită asupra scopului şi viitorului acestei alianţe între ţări. Prin această hotărâre arătată, Polonia a întărit deviza primă a Uniunii Europene: "unitate în diversitate". România, cel puţin la nivel ideatic mult mai doritoare de integrare în Uniunea Europeană, rămâne încă în sfera "protecţiei marilor puteri".

Îndrăznesc să afirm că Polonia poate reprezenta pentru România un exemplu concret de cale de urmat.