Dezbateri parlamentare

Domnul Mircea Grosaru:

5. Pământul viu de sub Capitală

Cei care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, îşi aminteşte cu groază nişte întâmplări din anii `80 al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran.

"Nu am fost singurul care am trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a întâmplat. Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu mă temeam aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de întâmplările respective mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică". Dumnealui susţine că, în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. Avea în jur de 2 metri şi ceva şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roşie şi cu o mască neagră pe faţă. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu. Avea ochii larg deschişi iar faţa sa, deşi cu trăsături frumoase, inspira teamă. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi spunea că aşa trebuie să arate Satana, dacă ar exista. Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă sau mai mult, dar la câteva zile după, pe colegul asta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus ca avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase în interior".

Dar ceea ce i-a uimit pe cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare, terminat cu o secure cu două tăişuri.

"Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până urma să vină un specialist, dar în seara respectivă au dispărut complet, în mod surprinzător.

Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul. Dar am trecut şi de asta.

În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor. La dispariţia unuia am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, încercând să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ. Eu sunt singurul care am scăpat, pentru că mi-am cerut transferul pe un alt şantier."

În orice poveste sau povestire, ştim că există şi un dram de adevăr. Poate că nu ar fi lipsit de interes de a afla cât este imaginaţie şi cât ar fi adevăr în cele prezentate anterior.