Dezbateri parlamentare

Domnul Mihai Adrian Mălaimare:

Foarte des s-au auzit, în ultima vreme, glasurile unor lideri politici îndemnându-şi colegii de partid mai agitaţi şi mai nervoşi să-şi spele rufele în familie, acolo unde se presupune că treaba aceasta este departe de ochii lumii, ai presei, ai bunului simţ la urma urmelor.

Ce m-a surprins este asemănarea fantastică a expresiilor acestora, fie că sunt de stânga, de dreapta sau de centru. Ies frumos în faţa pădurii de microfoane şi rostesc, cu glas solemn şi încărcat de seriozitate, fraze care nu sunt, de fapt, decât nişte amărâte de poncife. Spun că adoră bătălia de idei în sânul partidului, că democraţia presupune dezbatere şi, evident, supunerea faţă de argumentul forte al acesteia: votul.

O spun cu credinţa afişată, aşa ca pentru nişte proşti şi, dacă ai norocul să nu fii chiar de vârsta grădiniţei, ceva îţi atrage imediat atenţia: muşchii încordaţi ai feţei, care tremură nervos, glasul încărcat de ameninţare, degetele mâinilor care se crispează fără sens aparent, ca un fel de reacţie a unei biete broaşte disecate la stimulul electric.

Toate acestea vorbesc despre cu totul altceva, şi anume că nu se acceptă deloc pluralismul opiniilor, că aşa numita spălare a rufelor în familie nu este decât o poziţionare de-a dreapta sau stânga baricadei, conform principiului comunist: cine nu e cu noi e împotriva noastră.

Toate acestea ne arată că avem o clasă politică primitivă, care nu s-a ridicat deloc deasupra acestui sistem instaurat încă din 1990, în perioada luptelor politice de stradă, a marilor şi pateticilor întrebări lansate de pe tanchete de inşi care nu foarte târziu au ajuns infractori, găinari de doi bani, nebuni sau chiar lideri importanţi.

Ciolanul îi face să freamăte în halul acesta, poziţia aducătoare de beneficii imediate, acel implacabil elixir dătător de vertij care este licoarea puterii. Când ai puterea, uiţi că toate cele ar trebui spălate în familie, mârâi ca un dulău căruia i se ameninţă osciorul, rupi cu dinţii şi cu unghiile şi, normal, vii în faţa ziariştilor şi spui că: "noi nu vom tolera luptele de opinii în afara cadrului organizat al partidului, că..." şi nu-şi dai seama că ochii îţi sunt injectaţi, că glasul este încărcat de ură puturoasă, că muşchii feţei tresar ca nebunii, că pumnii ţi se închid şi deschid fără rost, că eşti tu însuţi o poncifă, rostind poncife.

Aceasta este viaţa politică românească: o poncifă care rosteşte cu dăruire, cu patos, cu credinţă, poncifa potrivit căreia suntem de acord cu toţii să schimbăm această clasă politică, adică tocmai poncifa de care poncifeşte vorbim.