Dezbateri parlamentare

Domnul Marius Rogin:

"Israelul la 63 de ani"

Orice se poate spune - şi s-au şi spus despre Israel adevăruri, semiadevăruri, minciuni gogonate. Un singur lucru nu se poate spune, pentru că n-ar crede nici duşmanii şi nici prietenii săi.

Apărut pe când cerurile Europei abia începeau, timid, să se limpezească, să scape de mirosul morţii şi de fumul rugurilor aprinse de nazişti în sistemul lor concentraţionar, în care Hitler şi ai săi exterminaseră 6 din cele 11 milioane de evrei europeni, Israelul este şi numără, indiscutabil, vizionara mişcare sionistă, condusă la un moment dat, cu mult succes, de Theodor Herzl. Prin intermediul afacerii Dreyfuss, la cumpăna veacurilor XIX şi XX, ziaristul austriac avea să înveţe, în calitatea sa de corespondent de presă la Paris, că antisemitismul nu e doar un fenomen şi o maladie demodată, un soi de canibalism al vremilor străvechi, pe care civilizaţia îl lasă automat în urmă pe măsură ce progresează. Descoperind că ura faţă de evrei rămâne o boală acută chiar şi în occidentul iluminat, Herzl avea să-şi scrie epocala carte, intitulată "Statul evreu".

A urmat, în 1917, declaraţia Balfour, semn indubitabil că, pentru foarte scurtă vreme, englezii au înţeles şi au promis să promoveze imperativul repatrierii evreilor exilaţi de pe meleagurile biblice.

Nazismul şi fascismul, cu tot cortegiul lor de discriminări antievreieşti, au accelerat şi intensificat procesul reîntoarcerii credincioşilor mozaici în Ţara Sfântă şi în Oraşul Sfânt, din care fuseseră alungaţi de romani.

La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite avea să hotărască, în pofida voinţei Marii Britanii, pe-atunci putere colonială, împărţirea Palestinei şi înfiinţarea unui stat evreu, alături de unul arab. Evreii au acceptat decizia, arabii nu.

Consecinţele acestui refuz se cunosc. Au urmat o serie întreagă de războaie, între care cel de independenţă, din 1949, şi cel zis "de 6 zile", din iunie 1967, câştigate toate de evrei. Răstimpul dintre variile conflagraţii militare s-a văzut umplut cu decenii de terorism antiisraelian şi cu revendicări mutuale de teritorii, considerate arabe - şi ca atare ocupate de israelieni. Concomitent, antisemitismul, socotit în vest, decenii la rând, intolerabil, după catastrofa nazistă, s-a reivit încetul cu încetul în scenă, începând să domine nu doar lumea islamică şi arabă, ci, pe alocuri, şi vestul Europei, în formula sa antisionistă.

În cele peste 6 decenii trecute de la fondarea sa, Israelul actual se confruntă cu o serie de schimbări, aparent fundamentale, ce vizează atât conştiinţa sa de sine, cât şi regiunea în care există. Conştiinţa de sine, pentru că, în faţa încercărilor antisemite de transformare a statului evreu într-o entitate ilegitimă, a devenit clar că proiectul sionist, o istorie, altminteri, de mare succes, a dat totuşi greş în tentativa de a le redea evreilor nădăjduita normalitate în regiune, fiindcă nu e clar încotro se va îndrepta ea după "arabeliunile" din zonă.

Pe de altă parte, dat fiind caracterul formidabil al provocărilor care confruntă statul evreu încă de la înfiinţarea sa, e cert că, sărbătorind 63 de ani de-atunci, israelienii au toate motivele să fie mândri de ceea ce au realizat - cel mai bătrân stat tânăr din istorie.