Dezbateri parlamentare

Doamna Minodora Cliveti:

"Ne interesează cu adevărat bătrânii sau sunt doar ţinte electorale?"

În Uniunea Europeană numărul persoanelor vârstnice este în continuă creştere: astfel, dacă în 2000 vârstnicii reprezentau 33,7% din populaţie, în 2020 vor fi 42,4% bătrâni, iar pentru 2050 prognoza este de 46,8% persoane cu vârste de peste 50 de ani.

Cauzele acestei stări de lucruri sunt: creşterea speranţei de viaţă şi reducerea natalităţii.

Dacă în 1975 existau 97 milioane de persoane peste 50 de ani, acestea au devenit în 2000 127 milioane, dintre care cei de peste 80 de ani, 20 milioane.

Pentru spaţiul european, problema schimbării echilibrului populaţiei este o mare provocare, populaţia matură crescând, o populaţie care are în acelaşi timp responsabilităţi familiale, venituri, în general, stabile şi decente, dar şi nevoi speciale privind îngrijirea sănătăţii şi prelungirea vieţii active.

Europa se îndreaptă cu un interes dublat de îngrijorare şi de necesitate de a se găsi soluţii rapide către "înţelepţii" săi: analizele făcute de specialişti demonstrează că omenirea europeană are nevoie de politici noi, adaptate la structura populaţiei care se desenează extrem de clar pentru viitorul apropiat: o populaţie adultă majoritar vârstnică, obligată sau încurajată să se pensioneze pentru a face loc tinerilor.

De unde probleme legate de discriminarea persoanelor în vârstă, de necesitatea reinterpretării prevederilor legale din diferitele state membre, legate de dreptul la un trai decent, dar şi dreptul la instrucţie, accesul la viaţa publică şi prelungirea vieţii active, ca să precizăm numai câteva.

Uniunea Europeană şi statele sale membre consideră îmbătrânirea drept unul dintre principalele fenomene de ordin social şi economic care trebuie recunoscut: prin tratatul de la Amsterdam din 1997, Uniunea Europeană s-a angajat să lupe împotriva discriminării bazate şi pe vârstă, în paralel cu lupa pentru egalitatea între femei şi bărbaţi. A fost elaborat un program de acţiune comunitară împotriva discriminării (2000-2006) şi două instrumente legislative: directiva-cadru pentru egalitatea de tratament în muncă şi directiva contra discriminării rasiale şi etnice, ambele având conotaţii explicite cu privire la vârstnici.

Acum, când ne îndreptăm spre finalul acestui program, se pot trage o serie de concluzii. Puţine au fost măsurile concrete pentru evitarea discriminării bazate pe vârstă. În Franţa, de pildă, a fost introdusă obligativitatea CV-ului anonim, ceea ce înseamnă că persoana care face o cerere de angajare nu trebuie să îşi precizeze numele şi vârsta. Măsura are efecte pozitive, cel puţin într-o primă fază a selectării candidaţilor, când se are în vedere numai pregătirea profesională şi/sau experienţa.

Încurajarea pre-pensionării pentru persoanele care au îndeplinit perioada de cotizare, de care mulţi seniori au uzat, nu a adus însă un număr mai mare de tineri pe locurile de muncă rămase libere. În schimb, în ţările scandinave, acolo unde pre-pensionarea este dublată de programe de pregătire profesională pentru aceşti ne-pensionari de jure, a făcut ca aceştia să continue să aibă o viaţă activă, în domenii mai puţin atractive pentru tineri.

Din punct de vedere psihologic, este important să nu se piardă din vedere faptul că persoanele în vârstă care îşi prelungesc viaţa activă sunt mai sănătoase, cheltuiesc mai mulţi bani, şi nu pe medicamente, costă mai puţin societatea şi joacă un rol esenţial în viaţa de comunitate, ceea ce este important în Europa.

În plus, a avea seniori sănătoşi şi respectaţi duce la ameliorarea vieţii de familie, acolo unde aceştia sunt membri cu drepturi depline, cei pe care se bazează cu adevărat toţi ceilalţi atunci când se pune problema luării de decizii, dar şi a îngrijirii copiilor, educării acestora, efectuării de munci menajere etc.

Şi nu în ultimul rând, antrenarea seniorilor în problemele politice ale comunităţii ori ale statului reprezintă un câştig pentru societate, care trebuie să fie deschisă şi receptivă la problemele acestora, pentru a beneficia de aportul lor de înţelepciune.

În România, candidată la acest spaţiu european, situaţia se prezintă astfel, conform statisticilor: în 2003, populaţia de peste 50 de ani reprezintă 49,9%, din care persoane active erau 48,4%, 55,1% bărbaţi şi 44,9% femei, în mediul urban 36,5%, ia în cel rural 61,4%.

Persoanele de peste 65 de ani reprezentau în 2003 - 17,9%, din care mai puţin de o cincime erau ocupate.

Durata medie de viaţă pentru bărbaţii români este de 67,7%, iar pentru femei de 75,1%.

Aşadar, tendinţa europeană se regăseşte şi la noi, diferenţa esenţială dintre seniorii români şi ceilalţi constând în modul în care aceştia sunt percepuţi de autorităţi şi semenii lor: acolo, un grup de persoane având un loc bine stabilit în societate, beneficiind de servicii organizate mai ales la nivelul comunităţii locale. Aici, un procent din populaţie care deja nu mai contează prea mult, care trăieşte în umilinţă şi preferă să flămânzească uneori pentru a-şi plăti întreţinerea şi pentru care a participa activ la viaţa socială înseamnă a se uita la televizor în fiecare zi.

Din dorinţa de a mai închide un capitol de negociere reglementăm cu lejeritate drepturile şi libertăţile persoanelor vârstnice, uitând că în felul acesta le discriminăm legal, aparent pozitiv. Persoanele vârstnice sunt cetăţeni care au drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie, ca toţi ceilalţi cetăţeni.

Nu acte normative vagi în care aceste drepturi sunt inserate ne trebuie în România, ci măsuri concrete prin care seniorii noştri să trăiască în siguranţă şi demnitate: pornind de la cuantumul pensiilor, de la ajutoarele pentru a trece peste vară şi peste iarnă, care sunt şi probleme europene (şi bătrânii francezi cad pe stradă din cauza căldurii...), la altele care sunt numai ale noastre: cele 15 secunde de culoare verde a semaforului, în care bătrâna cu baston nu apucă să traverseze, autobuzele aglomerate de tinerii grăbiţi, în care bătrânii nu apucă să se urce, scările rulante de la metrou, care nu funcţionează, trotuarele prea înalte, pavajele pline de gropi, în care picioarele femeilor suferinde de osteoporoză se frâng, inexistenţa cabinetelor de stomatologie deschise noaptea, mitocănia noastră naţională, super-activată la adresa bătrânilor... Sunt fapte cotidiene printre care navigăm cum putem, ei mult mai greu decât noi, cei care avem norocul de a fi încă sub vârsta de pensionare.

Ne interesează cu adevărat bătrânii sau sunt doar ţine electorale?