Dezbateri parlamentare

Domnul Corneliu Olar:

"În Parlamentul României nu-i destul să nu se gate, nici puţin să nu s-ajungă"

Pot să spun că oarecum sunt unul dintre reprezentanţii în Parlament ai ţinutului Ţării Moţilor, ale cărui pământuri, incapabile să producă necesarul de cereale pentru moţi, au consacrat cronicari, raportori fiscali imperiali şi literaţi. Toţi aceştia au generalizat sărăcia Ţării Moţilor pornind de la sărăcia pământului, de la incapacitatea de a produce cereale.

Privită din această perspectivă, sărăcia pământurilor moţeşti i-a ţinut pe grofi, nobili şi boieri departe de pământurile moţeşti; pământurile moţilor de pe vremea lui Horea şi Avram Iancu aparţineau coroanei, adică împăratului habsburg. Potenţialul pământului din Ţara Moţilor a fost şi este văzut numai din perspectiva producţiilor cerealiere, nesesizând că moţii neproprietari au beneficiat, accesiunea menţionată, cu sau fără drept, asupra celor unite şi încorporate cu pământul.

Cronicile, rapoartele şi literaţii îi descriu pe moţi ca fiind cei mai mari vânători de urşi şi jderi pentru principii Transilvaniei şi tot timpul ca fiind cei mai eficienţi culegători de aur din râuri şi din pământ, ca şi cei mai pricepuţi meşteri în lemn şi uneori ca şi cultivatori de in şi cânepă. Dacă ar fi ca moţii să mai fie înregistraţi cu o performanţă, trecută şi prezentă, ca şi locuitor al Comunei Horea din Judeţul Alba, vă mai pot spune că aici se obţin cele mai mari recolte de afine naturale. Deci, moţii au trăit mai bine în trecut - prin obţinerea unor bunuri din accesiunea pământurilor asupra cărora erau sau nu proprietari - decât acum, când trăiesc ca şi proprietari din producţia pământurilor dar fără drept de accesiune.

În situaţii comparabile temporar, pot să vă spun că nici Fefeleaga lui Agârbiceanu şi nici chiar moţii lui Geo Bogza, care au trăit prea puţin din producţiile cerealiere nu au fost atât de mizeri pe cât au fost ţăranii exclusiv cerealieri din Amara văzută de ochiul uluit al ardeleanului Rebreanu; Fefeleaga măcar avea cal pe când Petre era un amărăştean, vizitiu la boier. Agârbiceanu s-a pus rău cu Fefeleaga pentru că a sărăcit-o făcând abuz de imaginaţie, în timp ce imaginaţia ardeleanului Rebreanu a fost depăşită de mizeria ţăranilor de pe câmpiile cerealiere. Moţii proprietari de pământuri de acuma nu au dreptul de accesiune nici asupra aurului, argintului şi mercurului care se află în subsolul pământurilor lor, dar nici asupra vânatului care se hrăneşte pe pământurile lor, căci: bogăţiile subsolului pământurilor moţeşti constituie bogăţii de interes public (Constituţia României, art. 136 alin.(3), iar fauna de interes cinegetic este bun public de interes naţional şi internaţional (Legea nr.407 din 2006, art. 2). Deci, moţii au dreptul doar asupra furajelor şi cerealelor de pe aceste pământuri, consacrate aşa cum am arătat prin sărăcie, căci Ţara Moţilor sau Ţara de Piatră nu poate fi un pământ roditor din punct de vedere cerealier. Dacă moţii dispersaţi prin munţi se luptă cu drepturi neconstituţionalizate, aşa cum am arătat, încă mai au a se lupta şi cu legi neconstituţionale sau cu legi care se bat cap în cap.

Cum au trecut de Parlament art. 2 din Legea 407 din 2006, menţionat mai sus, şi art. 4, care spune că "Nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia, fără a avea asupra sa autorizaţia de vânătoare, care dovedeşte, în condiţiile prezentei legi, consimţământul proprietarului, al asociaţiei de proprietari sau al celui mandatat de aceştia în acest scop", în condiţia în care nimeni nu cere consimţământul nici proprietarului şi nici administratorului şi mai ales în condiţia în care art. 136, alin (3) şi (4) din Constituţia României a stabilit că declararea unui bun ca fiind public şi atribuirea lui se pot face numai printr-o lege organică?!

Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Legea 407 din 2006, referitoare la gestionarea vânatului, este legea organică care încadrează vânatul la categoria bunurilor publice de interes naţional şi deci este o lege organică! Art. 5 şi 11-16 din Legea 213 din 1998 privind proprietatea publică şi regimul ei juridic nu permit declararea vânatului ca bun public şi nici nu permit modalitatea de gestionare a vânatului prin atribuire directă şi fără hotărârea consiliilor locale, aşa cum, din păcate, prevede Legea 407 din 2006.

1. Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate,încondiţiilelegii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţăasuprabunurilormobile.
2. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Atâta timp cât Codul Civil Român, ca lege organică, prevede (art. 483) că sporul animalelor (prăsila) se cuvine proprietarului în puterea dreptului de accesiune şi atâta timp cât animalele sălbatice de pe pământul proprietate a moţilor prăseşte, - Legea 407 este lovită de nulitate absolută!