Dezbateri parlamentare

Doamna Carmen Ileana Moldovan:

"Uni versus bicameralism şi suveranitatea naţională"

Permiteţi-mi să folosesc prilejul prezentei şedinţe consacrate declaraţiilor politice pentru o reabordare punctuală a temei instituirii unui parlament unicameral, ca parte a pachetului de propuneri de revizuire a Constituţiei. Extrem de similar subiectului conex al reducerii numărului de parlamentari, şi acest subiect a rămas momentan prea puţin dezbătut într-o manieră aprofundată, temeinică şi bazată pe argumente concrete, de specialitate.

În acest context, dezbaterea uni versus bicameralism comportă trei tipuri de argumentaţie: cea circumstanţială, istorică şi geografică deopotrivă; cea de fond, a argumentelor structural-procedurale; cea constituţională, axată pe problematica suveranităţii naţionale şi a exercitării ei.

În primul palier, cel al argumentelor circumstanţiale, se cuvine precizat că, din punct de vedere istoric, sistemul parlamentar unicameral s-a impus covârşitor în statele unitare, iar cel bicameral în sistemele politice structurate federal. Sub acest aspect, ca un caz particular, instituirea bicameralismului în România prin Constituţia din 1991 se explică nu prin raţiuni tehnice, politice sau economice, ci mai degrabă circumstanţial, ca delimitare opozantă faţă de fosta Mare Adunare Naţională unicamerală. Iar geografic, în aria de vecinătate predomină state unitare, cu sisteme legislative unicamerale - Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Moldova, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina etc., România şi Polonia constituind de fapt singurele excepţii notabile.

În al doilea palier, al argumentelor de fond, criteriile de analiză vizează în principal:

• conflictualitatea politică (inter-camerală): într-un sistem unicameral nu există mize de competiţie, liniile de conflictualitate respectându-le pe cele interpartidice, realitate de altfel firească teoriilor şi practicii democratice; în schimb, existenţa a două camere generează, cel puţin teoretic, o rivalitate artificială între ele în vederea asigurării "supremaţiei legislative", mai ales în condiţiile unei departajări funcţionale între cele două camere;
• convergenţa cu structura sistemului politic: unicameralismul se pretează statelor unitare, precum România, în timp ce bicameralismul este adecvat sistemelor federale, în care în camera superioară sunt reprezentate statele (reprezentare teritorial-administrativă), iar în cea inferioară sunt reprezentate proporţional demografic populaţiile statelor (reprezentarea populaţională);
• fluenţa legiferării: unicameralismul elimină costul în timp al dezbaterii aceluiaşi proiect normativ de către două camere cu configuraţie politică cvasiidentică, în timp ce un bicameralism cvasiegalitar (precum cel românesc de după 2003) antrenează costuri nejustificabile în condiţiile nediferenţierii intercamerale a atribuţiilor legislative şi nici a procedurii de vot a membrilor celor două camere;
• economic: în mod evident şi opozant costurilor nejusificate ale unui bicameralism egalitar de facto, unicameralismul comportă avantajul reducerii costului total al funcţionării parlamentului prin reducerea numărului de costuri unitare;
• geopolitic: instituirea unui Parlament European "forte" conform Tratatului de la Lisabona, nu anulează, dar diluează serios raţiunea de a fi a unui parlament naţional bicameral, iar în scenariul prezervării actualei structuri, România va avea practic trei structuri legiferante;
• coerenţa: chestionând suplimentar utilitatea existenţei a două camere, în actualul cadru constituţional şi legislativ, subiectele asimilabile "interesului naţional" sunt dezbătute şi votate în majoritatea lor covârşitoare în şedinţă comună - de la învestirea guvernului la examinarea rapoartelor CSAT, sau de la suspendarea preşedintelui ţării la aprobarea bugetului de stat.

În sfârşit şi totodată cel mai important, art. 2 (1) din legea fundamentală stipulează fără echivoc: "Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum." Altfel spus, poporul, titular exclusiv al suveranităţii, şi-a exercitat-o în mod direct şi nemijlocit la 22 noiembrie 2009, iar Parlamentul, ca organ strict reprezentativ al poporului, nu poate decât să-i implementeze acestuia voinţa, aceasta, fireşte, dacă vrea să menţină măcar aparenţa de democraţie şi de stat de drept.