Dezbateri parlamentare

Domnul Ioan Stan:

O prietenă profesoară, născută un pic mai demult decât mine, îmi povestea cum un elev de-al său îşi prevenea în gura mare colegii strigând "şase vine baba de mate", fără să observe că "baba", prietena mea, era chiar în spatele lui. Şi ce-ai făcut, am întrebat-o. Ce să fac, mi-a răspuns. L-am întrebat plină de interes "Tu nu vrei să îmbătrâneşti? Vrei să mori tânăr?"

Cred că ştiţi cui aş vrea să-i strig această întrebare, deşi el numai tânăr nu mai este.

Preşedintele nostru, al celor care l-au votat adică, şi-a construit o obsesie pe pensionari, pe care îi identifică fără rezerve cu "cancerul care toacă şi dezechilibrează bugetul". Se consideră, probabil, ferit de îmbătrânire şi de cele ce o însoţesc. Ori este animat de acel instinct care face hârciogul să adune şi să adune în cămăruţe subterane provizii pentru bătrâneţi liniştite, crezând că, în acest fel, pe el nu-l mai pot atinge lipsurile. Are din belşug şi pe seama belşugului emană cinism şi muşcă pe oricine s-ar încumeta la o boabă, două. Numai că nu o dată plugul ţăranului taie cămările hârciogului, scoţând la lumina zilei paguba făcută de animalul care a crezut că-şi asigură furând de pe câmp liniştea pântecului până la bătrâneţe.

Cât de meşteşugite i-ar fi vorbele, cât de agresiv ar apăsa pe cuvinte, cât şi-ar "îmbrăca" scrâşnetele dinţilor cu cele mai silite zâmbete pe care le-am văzut vreodată, în percepţia mea, un mecanism de translare mă face să aud ceva ce nu rosteşte, dar transmite fără ocolişuri.

Şi iată ce aud.

N-am putut să le tai 15% din pensii. Lasă că le trag o impozitare de nu se văd! Şi le mai pun în cârcă şi lor, ca la toată lumea, un TVA de 24%, şi dacă nu stau cuminţi unde-i pun eu, îl mai salt odată. Gata cu huzurul! Şi dacă se mai îmburică mult îi răresc pe "cale naturală" de nu se văd! Chiar cred că se pot pune cu mine? Cu mine, care am în buzunar majoritatea aducătoare de voturi şi atunci când ea nu există? Nici n-aş avea nevoie de ea, de majoritate fizică, atâta vreme cât am un om care numără voturile cum vreau eu! Cu legea pe care mi-a numărat-o zilele astea mai pupaţi voi pensie l-a "sfântul aşteaptă", că şi ăsta e de-al meu! Şi chiar că veni vorba, sunteţi mai mulţi decât cei care muncesc. E de "bun-simţ" să vă mai răriţi!

Asta aud când prezidentul nostru explică de ce nu mai sunt bani la buget. Numai că sunt oameni care în amarul de zi cu zi, în năvala de necazuri ce-i copleşesc, îl pot crede, îşi pot lega de spusele lui cumplita speranţă că micşorarea numărului de pensionari le-ar putea uşura lor viaţa.

Şi este o crimă să învrăjbeşti generaţiile între ele. Este o crimă să spui "avem mai mulţi pensionari decât salariaţi", sugerând că pensionarii ar fi vinovaţi de asta. Realitatea că numărul de pensionari îl depăşeşte pe cel al salariaţilor este valabilă pentru două din trei judeţe ale ţării. Nu contest acest lucru demonstrat de altfel de documente emise de Institutul Naţional de Statistică.

Ce socotesc absolut incorect este a considera pensionarii, la grămadă, drept asistaţi ai statului, de a opera cu concepte ca "grad de dependenţă" când ne referim la raportul dintre numărul de angajaţi şi cel de pensionari, de a afirma că un angajat "duce în spate" nu ştiu câţi pensionari. Cum să fie "asistat" cel care s-a pensionat la limita de vârstă prevăzută de lege şi a contribuit toată perioada de salarizare la fondul de pensii?

De ce se uită că pensionările anticipate au fost opţiunea unor oameni care s-au văzut, la o vârstă la care nimeni nu i-ar mai fi angajat, rămaşi fără loc de muncă din pricina faptului că structurile economice în care erau angajaţi nu au trecut testul economiei de piaţă? De ce se uită că din marile industrii s-au pensionat persoane care au beneficiat de grupe de muncă?

Dacă se face o analiză asupra judeţelor în care numărul pensionarilor îl depăşeşte pe cel al salariaţilor se constată că acestea au deţinut anterior capacităţi industriale ce astăzi nu mai funcţionează. Au rămas oamenii care le-au deservit, nevinovaţi de starea actuală a lucrurilor şi ajunşi să fie socotiţi povară pe umerii celor care încă mai muncesc. Raportul acela numit umilitor "grad de dependenţă" a crescut însă nu numai din cauza sporirii numărului de pensionari. Numai că nu vorbeşte nimeni despre scăderea dramatică a numărului de angajaţi, nu ca urmare a pensionărilor, ci ca o consecinţă directă a măsurilor de limitare a deductibilităţii TVA, a introducerii impozitului minim, a lipsei cronice de iniţiativă şi a măsurilor în direcţia realizării reale a unei creşteri economice sănătoase, cum atât de mult îi place aceluiaşi preşedinte să o numească.

Îmi stă la îndemână situaţia de la mine de acasă pentru argumentare.

An de an, în judeţul Suceava, numărul de salariaţi a scăzut mult mai puternic faţă de alte judeţe, iar numărul pensionarilor a crescut. Numai că în judeţ industria minieră a fost aproape închisă, industria lemnului a renunţat la partea de prelucrare şi s-a axat pe segmentul de exploatare, industria prelucrării sticlei a dispărut şi lista poate continua în domeniul construcţiilor, al textilelor ş.a. Aşa cum am mai spus, oamenii au rămas. Sunt, în covârşitoarea lor majoritate, pensionari în temeiul legii. Lor li se spune astăzi "asistaţi", lor li se spune că nu mai pot fi duşi în spate de cei care muncesc. Lor li se "recomandă" cu cinism să-şi coacă pâinea acasă, fără făină şi cuptorul luate de ape. Pensiile lor trebuie impozitate, ca orice venit, într-un stat de drept, democratic şi european. Chiar şi pensia acelei ţărănci din Mehedinţi care primeşte de ani de zile un leu pe lună.

Acest concept al "impozitării nimicului", cum i-a spus într-o izbucnire de revoltă un distins om de condei, este parte a filozofiei sociale a cărui părinte şi gânditor este preşedintele autointitulat "al tuturor românilor".

În disperarea lui, guvernul acestui preşedinte îşi buzunăreşte contribuabilii şi mai are şi neobrăzarea să le spună că o face spre binele lor. Că i-a jumulit acum ca să le fie bine într-un viitor luminos.

Ce dacă n-o să-l mai apuce!