Dezbateri parlamentare

După pauză

Domnul Ciprian-Constantin Şerban:

Înainte să intrăm în şedinţa de vot final, o intervenţie pe procedură, domnul Pambuccian.

Vă rog.

Domnul Varujan Pambuccian:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Venind spre tribună mă gândeam cum e istoria asta.

În mod normal, ar trebui să fie o înşiruire de fapte în timp, numai că ea ajunge să fie foarte diferită, în funcţie de cine o percepe.

Marea majoritate a oamenilor o privesc ca pe o "felie" de timp, tăiată în secţiuni foarte subţiri, pusă în caiet, precum frunzele în ierbar, după aceea citită, de generaţii după generaţii, la fel.

Pentru alţii, istoria este un lucru, din păcate, dureros de viu, pe care-l trăieşte fiecare generaţie în parte.

Şi despre o asemenea istorie vreau să vă spun câteva cuvinte, despre lucruri care aparent s-au întâmplat demult, acum patru generaţii, dar pe care niciuna dintre generaţii nu le-a uitat şi nu le-a perceput altfel. Este vorba de genocidul din Imperiul Otoman, împotriva armenilor. Nu există familie de armean care să nu aibă pe cineva care a murit atunci, acolo. Este vorba de oameni care au avut ca singură vină că făceau parte dintr-un alt popor şi că aveau o altă religie. Chiar li s-a oferit ca variantă să-şi schimbe religia şi răspunsul a fost unul foarte simplu: "Decât să-mi pierd sufletul, mai bine-mi pierd trupul!". Este răspunsul pe care l-au dat foarte mulţi dintre armeni, inclusiv bunicii mei, care au reuşit să fugă dintr-un convoi care-i ducea spre Siria, să-i îngroape în deşerturile din Deir ez-Zor. Au reuşit să fugă din convoi, să scape. Tata s-a născut pe drum, a fost un caz rar, fericit.

Şi mai există o categorie de oameni care trăiesc istoria ca pe o poveste secretă şi despre care afli de foarte puţine ori. Sunt familii armene care trăiesc în continuare în Turcia, care şi-au schimbat religia, dar au continuat să practice creştinismul acasă, ca un fel de cult secret, să-şi vorbească în continuare limba acasă şi despre care, din când în când, aflăm că există în comunităţi mici, tăcute, dar niciodată resemnate.

Despre istoriile astea aş fi vrut să vă vorbesc şi să reflectăm mai mult şi cu speranţa că va veni o zi a reconcilierii, în care, aşa cum mă înţeleg eu bine cu prietenul meu Iusein, se vor înţelege la fel popoare care vor avea rănile istoriei închise. Pentru că asta ne dorim.

Niciunul dintre noi, şi sunt convins că nici poporul turc, nici poporul armean, nu-şi doreşte altceva. Singurele dorinţe ciudate pot să vină din partea conducătorilor vremelnici.

De aceea, privesc cu speranţă spre ziua în care lucrul acesta se va întâmpla, spre ziua când şi Parlamentul României va recunoaşte genocidul, pentru că eu cred că am rămas unul din foarte puţinele parlamente care nu a făcut acest pas, şi spre ziua în care se va aşeza normalitatea şi aceste "felii" de timp vor ajunge precum frunzele presate din ierbar, să poată să fie văzute, dar nu trăite de generaţiile care urmează.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)